Se afișează postările cu eticheta Frații Grimm. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Frații Grimm. Afișați toate postările

luni, 30 noiembrie 2015

Pomul cu merele de aur



Pomul cu merele de aur
 de Frații Grimm

A fost odată o femeie și femeia asta avea trei fete. Pe cea mare o chema Un-ochi, pentru că avea un singur ochi și era așezat ochiul acesta tocmai în mijlocul frunții; pe cea mijlocie o chema Doi-ochi, pentru că avea doi ochi, iar pe cea mai mică, Trei-ochi, cel de-al treilea fiind așezat tot în mijlocul frunții. Și fiindcă Doi-ochi nu se deosebea la înfățișare de ceilalți oameni, surorile și maică-sa nu o puteau suferi și mereu o ocărau:
— Tu, cu cei doi ochi ai tăi, parcă ești mai pricopsită decât lumea de rând?! Se vede cât de colo că nu faci parte din neamul nostru!...
O țineau numai în zdrențe pe biata fată și nu-i dădeau să mănânce decât resturile care cădeau de la masa lor. Și ori de câte ori le răsărea în cale, săreau la ea s-o îmbrâncească și-i amărau viața la orice prilej.
Și prilejuri d-astea, slavă Domnului, găseau destule!... Într-una din zile, trebuind să meargă cu capra la păscut, Doi-ochi rămase tare flămândă, căci dușmancele de surori îi puseseră-n traistă mâncare pe sponci. Și fiindcă o chinuia grozav foamea, se așeză la o margine de drum și începu a plânge. Și plânse, și plânse, până ce se adunară din lacrimile ei două pârâiașe. Cum se tânguia ea așa, numai ce ridică o dată capul din pământ și ce-i văzură ochii ?... Lângă dânsa stătea o femeie, care o întrebă cu blândețe:
— Doi-ochi, de ce plângi așa de amarnic ? Și Doi-ochi răspunse suspinând:
— Cum să nu plâng dacă maică-mea și surorile mele mă prigonesc fără încetare? Din pricină că am doi ochi, ca toată lumea, mă azvârlă dintr-un colț într-altul, mă îmbracă numai în zdrențe și-mi dau să mănânc doar firimiturile rămase de la masa lor. Știi, azi mi-au dat atât de puțină mâncare, că sunt moartă de foame!...
Atunci femeia, care, pasămite, era o zână, grăi:
— Dacă doar asta ți-e durerea, șterge-ți lacrimile și nu mai plânge, că o să te-nvăț eu cum să-ți potolești foamea. Uite, n-ai decât să-i spui caprei:
Capră, behăie,
Masă, pune-te!
Și-o masă rânduită cu tot dichisul o să ți se pună dinainte, încărcată cu cele mai alese bucate și-o să poți mânca după pofta inimii. Iar după ce te-oi sătura, spune-i doar atât caprei:
Capră, behăie,
Masă, ridică-te!
Și masa o să dispară ca și cum n-ar fi fost.
După ce grăi aceste cuvinte, zâna își văzu de drum. Rămasă singură, Doi-ochi gândi în sinea ei: „N-am încotro; prea sunt lihnită de foame ca să încerc altă dată ce m-a povățuit. Mai știi, poate că cele spuse de femeia aceea se vor dovedi adevărate“. Și strigă către capră:
Capră, behăie,
Masă, pune-te!
N-apucă bine să sfârșească ce-avea de zis și numai ce i se puse dinainte o masă așternută cu o față albă ca zăpada; iar pe masă, rânduite cum se cuvenea, o farfurie, un cuțit, o furculiță și o lingură, toate numai din argint. Cât despre mâncărurile care se înșirau pe masă, ce să vă mai spun, erau dintre cele mai alese și abureau de parcă ar fi fost luate chiar atunci de pe vatră.
Fata mâncă din toate cu poftă, căci flămânzise de ajuns. După ce se sătură de-a binelea, grăi către capră, așa cum o învățase zâna:
Capră, behăie,
Masă, ridică-te!
Și masa dispăru pe dată ca și cum n-ar fi fost.
„Ăsta-i un lucru minunat!, gândi Doi-ochi. De-acuma s-a sfârșit cu foamea!“
Și biata fată era veselă și zburda de fericire.
Seara, când se întoarse cu capra de la pășune, găsi pe masă, într-o străchioară de pământ, bruma de mâncare pe care i-o lăsaseră surorile cele haine. Dar Doi-ochi nici nu se atinse de ea.
A doua zi porni din nou cu capra la păscut și la înapoiere lăsă neatinse în strachină firimiturile pe care i le puseseră surorile.
Prima și a doua oară surorile nu observară nimic. Dar cum mâncarea rămânea mereu neatinsă în strachină, greu nu le fu să bage de seamă asta. Se minunară ele de așa treabă și începură a-și destăinui gândurile:
— Cu Doi-ochi nu-i lucru curat. Înainte venea să se plângă că nu-i ajunge cât îi dădeam și mânca de nu mai rămânea nici o picătură, iar acuma nu se mai atinge de nimic. Pesemne c-a găsit vreun alt mijloc ca să-și astâmpere foamea.
Ca să afle adevărul, hotărâră ca Un-ochi s-o însoțească pe Doi-ochi când s-o duce a doua zi cu capra la pășune. Nu era treabă ușoară, căci trebuia să bage bine de seamă ce se petrece acolo, dacă nu cumva vreun străin îi aduce de mâncare fetei.
A doua zi, când Doi-ochi fu gata s-o pornească la câmp, Un-ochi se apropie de dânsa și-i spuse:
— Azi merg și eu cu tine ! Vreau să văd dacă păzești capra bine și dacă o hrănești așa cum se cuvine.
Dar Doi-ochi ghici îndată cam ce fel de gânduri nutrea Un-ochi, că venea numai ca s-o iscodească. Mână capra pe unde era iarba mai înaltă și mai grasă și o lăsă să pască în voie.
Apoi spuse către Un-ochi:
— Hai să ne așezăm puțintel pe iarbă! Știu un cântec, o minune... N-ai vrea să-l auzi?
Un-ochi se învoi bucuroasă, căci drumul cel lung, pe arșița soarelui, o cam obosise. Se lăsă ușurel în iarbă și Doi-ochi începu să-i cânte la ureche:
Un-ochi, ești trează, oare?
Un-ochi, dormi, oare?
Cântă ea așa, într-una, până ce Un-ochi închise ochiul și adormi. Dacă văzu fata că soru-sa dormea buștean, nu se mai temu c-ar putea să vadă ce se întâmplă. Chemă deci capra și-i spuse:
Capră, behăie,
Masă, pune-te !
Și se așeză dinaintea mesei, de mâncă și bău până ce se sătură. Apoi strigă din nou :
Capră, behăie,
Masă, ridică-te!
Și masa dispăru pe dată ca și cum n-ar fi fost. Spre seară o trezi pe Un-ochi din somn și-o cam luă în râs:
— Ei, surioară, parcă ziceai că vrei să îngrijești de capră și, când colo, ai tras tot timpul la aghioase, de m-ai speriat! Dacă nu eram eu aici, cine știe pe unde s-ar fi rătăcit hoinara asta! Și ar fi trebuit s-o cauți în toată lumea... Da’ acu’ scoală, că-i timpul s-o pornim spre casă!
Au ajuns ele acasă și Doi-ochi nu s-a atins de strachina ei; iar Un-ochi stătea ca mută și nu-i putu povesti de fel maică-sii din ce pricină capsomana de Doi-ochi nu voia să ia măcar o îmbucătură.
— M-a prins somnul pe câmp și-am adormit, așa că nu știu!..., cercă Un-ochi să se dezvinovățească.
A doua zi, baba o chemă pe Trei-ochi și-i spuse:
— Azi o să mergi tu la pășune împreună cu Doi-ochi. Da’ vezi de bagă bine de seamă tot ce se petrece pe acolo, că nu se poate să nu fie cineva care-i aduce pe ascuns de mâncat și de băut.
Trei-ochi o căută pe soru-sa și-i spuse:
— Mâine o să merg cu tine și eu; vreau să văd dacă îngrijești bine capra și dacă o hrănești așa cum se cuvine.
Dar fata pricepu ce gânduri nutrea Trei-ochi, că venea numai ca s-o iscodească. Mână capra pe unde era iarba mai înaltă și mai grasă și apoi grăi către soru-sa:
— Hai să ne așezăm puțintel pe iarbă ! Știu eu un cântec, o minune!... N-ai vrea să-l auzi?
Trei-ochi se învoi și ea bucuroasă, căci drumul cel lung, pe arșița soarelui, o cam moleșise. Se lăsă ușurel în iarbă și Doi-ochi începu să-i cânte la ureche:
Trei-ochi, ești trează, oare?
Dar în loc să continue cântecul:
Trei-ochi, dormi, oare?
Cântă din neatenție:
Doi-ochi, dormi, oare?
Și cântă așa, mereu:
Trei-ochi, ești trează, oare?
Doi-ochi, dormi, oare?
Și începu s-o cuprindă somnul pe Trei-ochi, până când cei doi ochi îi adormiră de-a binelea; dar cel de-al treilea, pe care cântecul nu-l putuse vrăji, rămase treaz. Dar cum era vicleană, Trei-ochi închise și ochiul al treilea, ca sa pară că-i și el cuprins de somn.
Din când în când însă trăgea câte-o ocheadă și prindea cu privirea tot ce se petrecea în jur.
Iar Doi-ochi, fiind încredințată că Trei-ochi doarme în lege, strigă:
Capră, behăie,
Masă, pune-te!
Și după ce mâncă și bău după pofta inimii, porunci mesei să dispară, cu tot ce avea pe dânsa:
Capră, behăie,
Masă, ridică-te!
Dar vezi că Trei-ochi văzuse totul, hoțomana... Către seară, Doi-ochi se apropie de locul unde dormea soru-sa și, trezind-o, o cam luă în râs:
— Ei, surioară, da’ știi c-ai dormit, nu glumă ! Strașnic te mai pricepi să paști capra!... Hai, scoală, că-i timpul s-o pornim spre casă!
Ajunseră ele acasă și Doi-ochi iar lăsă mâncarea neatinsă în strachină. Dar de data asta nu-i mai merse, căci Trei-ochi îi dezvălui mamă-sii totul:
— Acum am aflat de ce nu vrea fudula asta să se mai atingă de mâncarea noastră ! Pe câmp, cum îi spune caprei:
Capră, behăie,
Masă, pune-te!
Cât ai clipi, i se și așterne dinainte o masă încărcată cu tot felul de mâncări alese, dar știi, niște bunătăți din care nu ne-am ospătat noi niciodată!... Și după ce se satură, numai ce-o auzi că spune:
Capră, behăie,
Masă, ridică-te!
Și masa dispare de parcă nici n-ar fi fost. Le-am văzut pe toate astea cum te văd și cum mă vezi. Nu-i vorbă, a încercat ea să mă adoarmă cu cântecul ei, dar noroc că ochiul din frunte mi-a rămas treaz.
Auzind cele ce-i spune Trei-ochi, scorpia de babă se umplu de fiere și strigă:
— Cum, golanca asta să mănânce mai bine decât noi?! Lasă, c-o să-i treacă ei pofta!
Se repezi furioasă în bucătărie, apucă un cuțit și-l înfipse în inima caprei, astfel că nevinovatul dobitoc își dădu pe loc duhul.
Când Doi-ochi văzu capra țeapănă și fără suflare, o cuprinse jalea și, nemairăbdând să stea în casă, o porni în neștire pe câmp. După ce obosi de atâta umblet, se așeză la o margine de drum și începu să plângă cu lacrimi amare. Și deodată, zâna fu din nou lângă ea și-o întrebă cu blândețe:
— Doi-ochi, de ce plângi iarăși?
— Cum să nu plâng, suspină Doi-ochi, dacă mama mi-a omorât capra? În fiecare zi o rugam frumos, așa cum mă învățaseși matale, și-mi așternea numai bunătăți pe masă, de mâncam pe îndestulate. Dar acu’, totul s-a sfârșit: iar o să rabd de foame și-or să mă năpădească necazurile!
Zâna însă o îmbărbătă:
— Nu te necăji, Doi-ochi, ci mai bine ascultă de sfatul pe care ți-l dau, că e un sfat bun. Roagă-te de surorile tale să-ți dea măruntaiele caprei și, de cum le-oi avea, îngroapă-le în pământ, dinaintea ușii. De-i face așa cum îți spun, n-o să-ți pară rău.
Și pieri parcă luată de vânt.
Doi-ochi alergă îndată acasă și le rugă pe cele două surori:
— Dragi surioare, dați-mi și mie ceva de la capră. Că doar nu cer cine știe ce, și m-aș mulțumi și cu măruntaiele.
Surorile se porniră pe râs:
— Dacă e vorba numai de-atâta, ia-le !
Doi-ochi luă măruntaiele și când se lăsă noaptea le îngropă pe ascuns dinaintea ușii, așa cum o povățuise zâna.
A doua zi când se treziră cu toatele și dădură să iasă pe ușă, ce să vezi ? Drept în fața lor se înălța o minunăție de pom, cu frunzele de argint și încărcat cu poame de aur! Și era mărul ăsta așa de frumos, că nu cred să-i fi găsit pereche pe lume. Fetele căscau ochii de mirare și se minunau cum de-a putut crește peste noapte un asemenea pom. Dar Doi-ochi pricepu că mărul răsărise din măruntaiele caprei, căci el crescuse tocmai pe locul unde ea le îngropase.
După ce li se mai potoli mirarea, baba o îndemnă pe Un-ochi:
— Urcă-te în pom, fata mea, și culege niște mere ! Un-ochi se urcă în pom, dar cum dădea să apuce un măr de aur, crengile îi scăpau din mâini de parcă le-ar fi gonit vreun duh. Încercă ea de mai multe ori, dar de fiecare dată pățea la fel. Și deși se căznise din răsputeri și se înverșunase, nu putu culege nici un măr.
Văzând că Un-ochi se trudește degeaba, maică-sa o strigă pe fata cea mică:
— Trei-ochi, ia urcă-te tu în pom, că soru-ta nu-i bună de nimic ! Cu cei trei ochi ai tăi o să vezi mai bine merele decât Un-ochi.
Un-ochi se dădu jos din pom și se urcă soru-sa. Dar nici ea nu se dovedi mai îndemânatică. De-ar fi stat printre crengi o veșnicie, tot n-ar fi reușit să apuce un măr, că de îndată ce întindea mâna merele se dădeau la o parte.
Până la urmă, baba își pierdu răbdarea și, cum era supărată foc, se urcă și ea în pom. Dar o păți la fel ca și cele două fiice ale sale: când credea c-a pus mâna pe-un măr, mărul numai ce-i scăpa printre degete, de rămânea cu mâinile-n gol... Și așa se făcu că n-a putut culege nici unul...
Atunci Doi-ochi spuse:
— Ia să încerc și eu, poate c-oi izbuti. Dar surorile o înfruntară:
— Te-ai găsit tocmai tu!... Ce ispravă ai putea face cu ăi doi ochi ai tăi ?
Fata nu luă însă seama la vorbele lor și se urcă în pom. Și de cum ajunse sus, merele de aur nu se mai traseră îndărăt, ci-i veneau la îndemână, numai bine să le culeagă. Și așa adună Doi-ochi o poală plină. Maică-sa i le luă îndată și se înfurie la gândul că numai nevolnica de Doi-ochi izbutise să culeagă merele, în timp ce ea și cele două fiice ale sale nu putuseră face nici o ispravă. Și-n loc să-i mulțumească cu toatele, prinseră și mai mare ură pe dânsa și începură a o prigoni și mai mult.
Într-o zi, cum stăteau tustrele în jurul pomului, se întâmplă să treacă pe-acolo călare un tânăr ce părea a fi de neam. Zărindu-l de departe, cele două surori strigară:
— Doi-ochi, ascunde-te repede, să nu ne faci cumva casa de ocară!
Și apucând în grabă un butoi gol ce se afla lângă pom, îl răsturnară peste Doi-ochi și mai tupilară sub el și merele de aur pe care tocmai le culesese fata.
Călărețul se apropie de poarta și ce să vă spun! Era un voinic de flăcău, tare mândru la chip! Opri calul și, parcă fermecat, rămase cu ochii ațintiți la minunăția de pom cu frunzele de argint și poame de aur.
— Al cui o fi pomul ăsta nemaivăzut?, întrebă el pe cele două surori. Că de mi-ar dărui și mie o creangă, i-aș da orice mi-ar cere în schimb. Cele două surori îl încredințară că pomul e al lor și se arătară bucuroase să-i poată îndeplini dorința. Dar oricât se străduiră să rupă o creangă, totul fu zadarnic: crengile cu poame se trăgeau tot mereu înapoi, de nu fu chip să apuce nici una din ele barem o crenguță.
Atunci flăcăul le zise :
— Mare minune și asta ! V-ați lăudat c-ar fi pomul vostru și, când colo, nu sunteți în stare să rupeți măcar o creangă din el!...
Dar ele nu și nu, o țineau întruna că pomul ar fi al lor. Doi-ochi auzise totul și, înciudată că surorile ei nu spuneau adevărul, ridică butoiul și dădu drumul la câteva mere, care se opriră tocmai la picioarele flăcăului. Când le văzu, rămase cu ochii la ele, uimit, și întrebă de unde veneau merele. Și cum n-avură încotro, surorile trebuiră să mărturisească, spășite, că mai au o soră, dar că pe sora asta a lor nu o puteau lăsa să se înfățișeze dinaintea flăcăului, căci nu avea decât doi ochi, ca toți oamenii de rând... Călărețul nu luă seamă la vorbele lor și, cum voia s-o vadă, strigă:
— Doi-ochi, unde ești? Ia vino încoace!
Atunci Doi-ochi ieși fără teamă de sub butoi și călărețul, fermecat de-o asemenea frumusețe nepământeană, îi vorbi cu toată căldura:
— Îmi spune inima că tu ai să poți rupe o creangă din pom!
— De bună seamă c-am să pot, răspunse Doi-ochi, că doar e pomul meu.
Se urcă în pom și fără nici un pic de osteneală rupse o creangă cu frunze subțirele de argint și poame de aur și-o întinse flăcăului.
— Cu ce te-aș putea răsplăti?, întrebă el.
— Vai de mine, sărmana ! De dimineața și până seara trebuie să rabd de foame și de sete și-mi duc viața numai în amar și suferință. De te-ai îndura să mă iei cu tine și să mă mântui de chinul acesta, altceva nu mi-ar mai trebui!...
Flăcăul se aplecă spre ea și, ridicând-o ușurel, ca pe-o dulce povară, o așeză lângă el pe șa și-o aduse acasă, la palatul lui. Acolo porunci să i se dea cele mai frumoase veșminte și să fie ospătată după pofta inimii. Și fiindcă o îndrăgise nespus, o luă de nevastă. Și prăznuiră o nuntă cu mare alai și veselie.
Dacă văzură surorile că flăcăul cel frumos o ia pe Doi-ochi cu el, începură s-o pizmuiască și mai mult pentru norocul care dăduse peste ea.
Dar de la o vreme parcă începu să li se ogoiască inima... Și prinseră a gândi ele în sinea lor: „Barem tot e bine că ne-a rămas un lucru de preț; pomul cel minunat e aici și, cu toate că niciodată n-o să-i putem culege roadele, o să i se ducă faima atât de departe, că o mulțime de oameni, de prin toate colțurile lumii, vor veni să-l privească și să-l laude ! Și, cine știe, poate c-o să ne surâdă iar norocul!“ Dar și această speranță se spulberă ca un vis. A doua zi dimineață, ia pomul de unde nu-i! Pierise ca fumul... Și o dată cu el pierise și nădejdea... Și chiar în aceeași zi, privind pe fereastră, Doi-ochi văzu minunăția de pom cu frunzele de argint în fața iatacului ei... Ce alta ar fi putut să-i bucure mai mult sufletul ?! Pomul își urmase stăpâna.
Trăi Doi-ochi ani mulți, în bucurie și fericire, și aproape că uitase câte avusese de pătimit de pe urma celor două surori haine. Dar iată că într-o bună zi două femei sărmane bătură la poarta castelului, cerând de pomană.
Și privindu-le mai cu luare-aminte, Doi-ochi recunoscu în cele două cerșetoare pe surorile ei. Sărăciseră într-atât, că ajunseseră să meargă din poartă-n poartă, cerând să fie miluite măcar c-un codru de pâine.
Doi-ochi le primi cu bucurie și se îngriji ca de acum încolo să nu mai ducă lipsă de nimic. Iar cele două surori haine, văzând atâta bunătate din partea ei, se căiră amarnic pentru răul pe care i-l făcuseră în tinerețe.

Prichindel



Prichindel
de Frații Grimm

A fost odată un țăran sărac și țăranul ăsta sta într-o seară în fața vetrei și dregea focul alături de nevasta lui care torcea. Și-n tăcerea ce se așternuse în odaie se auzi deodată glasul bărbatului:
— Ce rău e că n-avem și noi copii! Casa noastră e atât de pustie și de tristă, pe câtă vreme în casele altora e numai forfotă și veselie...
— Asta așa-i, răspunse femeia, oftând. De-am avea măcar unul singur și chiar de-ar fi micuț cât degetul cel mare de la mână și încă aș fi mulțumită și l-aș iubi din toată inima.
La câtăva vreme după aceea, se întâmplă că femeia rămase grea și, după șapte luni, dădu naștere unui prunc. Copilul, cum să vă spun, avea înfățișare omenească la fel ca orice copil, numai că era tare mic, cât un deget... Dar altfel era bine făcut, ca un voinic de-o șchioapă.
Părinții nu-și mai încăpeau în piele de bucurie și-și ziceau mereu:
— S-a nimerit s-avem un copil taman după cum ne-a fost dorința; flăcăul ăsta o să fie bucuria vieții noastre și ne-o fi drag mai mult decât orice pe lume!
Și din pricină că era așa micuț de statură îi ziseră Prichindel. Copilașul nu ducea lipsă de nimic, dar cu toate că i se dădea să mănânce din belșug, nu crescu deloc, nici un piculeț, ci rămase ca-n ceasul când s-a născut. Dar după cum căta la toate cu ochișorii lui vioi și neastâmpărați, se vedea cât colo că era isteț nevoie mare și pe ce punea mâna îi ieșea din plin, fiind cuminte și îndemânatic la toate.
Într-o zi, taică-său tocmai se pregătea să se ducă în pădure să taie niște lemne. Și cum ascuțea securea, nu știu cum zise el, mai mult pentru sine:
— Eh, bine-ar fi fost de-aș fi avut pe cineva care să vină cu căruța după mine!
— De asta nu-ți fie grijă, taică, strigă Prichindel, că-ți aduc eu căruța. Și să știi că la vremea hotărâtă sunt cu ea în pădure.
Auzindu-l ce zice, țăranul începu să râdă.
— Ei drăcie, dau cum ar fi cu putință o treabă ca asta?! Se miră el. Că doar ești prea micșor ca să poți ține hățurile...
— Păi asta nu-i nici o piedică, taică. Mama o să-mi înhame calul, iar eu o să mă vâr în urechea lui și de-acolo o să-i poruncesc tot timpul încotro s-o ia.
— Dacă zici tu așa, așa să fie! Se învoi taică-său. O dată om putea încerca...
Când socoti c-ar fi tocmai timpul potrivit pentru plecare, femeia înhămă calul la căruță și-l așeză pe Prichindel în urechea acestuia. Și băiatul prinse a striga întruna, îndemnând bidiviul: „Hi, hi, murgule!“, ca s-o ia numai încotro trebuia.
Și calul se îndemna la drum și gonea întins spre pădure, de parcă ar fi fost condus de un vizitiu priceput.
După câtăva vreme, Prichindel ajunse cu căruța la marginea pădurii. În clipa când fu să cotească la capătul unei cărărui și-n timp ce striga din toți rărunchii: „Hi, hi, murgule!“ îi ieșiră în cale doi străini.
— Măi, ce-o mai fi și asta!... strigă unul din ei, mirându-se strașnic. Ia te uită: căruța merge singură, dar cineva trebuie că mână calul, numai că de văzut nu se vede nimeni... Unde o fi căruțașul, naiba să-l ia?!
— Să știi că ăsta nu-i lucru curat! Răspunse celălalt. Ia hai să ne luăm după căruță, să vedem unde are să se oprească.
Căruța se afundă în pădure și se opri într-un luminiș, taman pe locul unde era stivuită o grămadă de lemne tăiate.
Și de cum îl zări pe taică-său, Prichindel îi strigă:
— Vezi, tată, c-am venit cu căruța, după cum ne-a fost vorba? Acu’ vino de mă dă jos!
Tată-său apucă cu mâna stângă calul de căpăstru, în timp ce cu dreapta îl scoase pe Prichindel din urechea calului. Flăcăul se așeză vesel pe un pai, să se mai hodinească nițeluș. Când îl văzură pe Prichindel, cei doi străini rămaseră încremeniți de uimire și nu mai știură ce să spună. Dar într-un târziu își veniră în fire și unul dintre ei îl luă pe celălalt deoparte și-i șopti la ureche:
— Ascultă, frățioare, știi tu cum ne-am pricopsi cu prichindelul ăsta, de l-am arăta mulțimii pe la bâlciuri, în târgurile mari?... Hai să vedem de nu-l putem cumpăra, că bună afacere ar fi...
Se îndreptară apoi spre tatăl băiatului și, intrând în vorbă cu el, îi ziseră:
— Ia ascultă, omule, n-ai vrea să ne vinzi nouă prichindelul ăsta? Și să n-ai nici o grijă, c-o s-o ducă mai bine ca acasă.
— Nici prin gând nu-mi trece, răspunse țăranul, că doar un singur copil am și mi-e drag ca sufletul. Nu-l dau pentru tot aurul din lume!
În această vreme, auzind spusele drumeților, Prichindel se urcă în pripă pe cutele hainelor lui taică-său, până ce-i ajunse pe umeri și-i șopti la ureche:
— Vinde-mă, tătucă, și nu-ți fie teamă, că mă întorc eu degrabă înapoi!
Taică-său ascultă de flăcău, că-l știa isteț, și, vânzându-l celor doi străini, luă părăluțe bune pe el.
— Unde vrei să șezi, ca să-ți fie mai la îndemână? Îl întrebară ei, după ce se încheie târgul.
— Așezați-mă pe pălăria unuia din voi, da’ așa, mai înspre margine, că acolo am loc destul să mă preumblu și-o să privesc la locurile pe unde treceam, fără teamă c-am să pic jos.
Îi făcură pe plac omulețului și, după ce Prichindel își luă rămas bun de la taică-său, porniră la drum. Merseră ei așa până începu a se lăsa amurgul și, după o vreme, numai ce-l auziră pe Prichindel că le strigă cât îl țineau puterile:
— Dați-mă jos, dați-mă jos degrabă, că m-au apucat nevoile!
— Ba rămâi colo sus unde ești și fă-ți treaba liniștit, răspunse omul pe pălăria căruia ședea. Nu te sinchisi de fel, că n-am să mă supăr pentru un fleac ca ăsta; doar se întâmplă ca și păsările cerului să scape câte ceva pe pălăria mea, și ce, mă supăr de asta?!...
— Nu, nu vreau! Strigă Prichindel. Știu eu singur ce se cade și ce nu. Dați-mă repede jos!
Omul își scoase pălăria și-l lăsă pe Prichindel pe un ogor, la marginea cărării ce tăia câmpul. Prichindel începu să sară printre brazde și să se preumble printre bulgării de pământ, despicați de tăișul plugului. Și deodată, pe nesimțite, se strecură într-o gaură de șoarece, pe care o dibuise de cum fusese dat jos.
— Noapte bună, boierilor! Le aruncă Prichindel în bătaie de joc... și mai duceți-vă acasă și fără mine...
După ce-o ștersese, își mai râdea și de ei! Cei doi pișicheri erau cătrăniți rău și alergară într-acolo, într-un suflet. Vârâră un băț în gaura de șoarece ca să dea de el; scotociră-ncoace, scotociră-ncolo, dar truda le fu zadarnică. Prichindel se vâra tot mai afund și cum între timp se întunecase de-a binelea, oamenii trebuiră să se lase păgubași și să-și caute de drum. Și rămaseră cu punga goală, dar cu sufletul plin de obidă...
Când Prichindel băgă de seamă c-au plecat, ieși îndată afară din ascunzătoare.
„Mare primejdie te paște de mergi pe ogor pe întunecimea asta! Își zise el. Lesne îți poți frânge gâtul în vreo hârtoapă...“
Dar, spre norocul lui, în drum dădu peste o găoace de melc.
— Slavă ție, Doamne, că am unde să mân peste noapte fără nici o grijă! Strigă el, bucuros, și se cuibări în găoace.
Când era aproape să-l fure somnul, numai ce auzi doi oameni trecând pe acolo. Și unul din ei zicea:
— Cum am putea face noi ca să punem mâna pe banii și argintăria popii, că-i putred de bogat?
— Las’ că te-nvăț eu cum! Îi răspunse Prichindel, întrerupându-l din vorbire.
— Ce fu și asta, frate-miu? Strigă speriat unul din hoți. Parcă am auzit pe cineva vorbind!...
Hoții se opriră pe loc și ascultară cu luare-aminte. Atunci Prichindel grăi iarăși:
— Luați-mă cu voi și n-o să vă pară rău, c-o să vă ajut.
— Da’ unde ești, mă, omule?
— Căutați cu atenție pe jos, răspunse Prichindel, da’ numai înspre partea de unde mi se aude glasul.
În cele din urmă cei doi hoți dădură peste voinicelul nostru și-l ridicară în sus.
— Bine, mă, nichipercea, te lauzi tu c-ai putea să ne-ajuți pe noi! Păi în ce chip anume?
— Ba nu mă laud deloc! și uite cum am să fac: o să mă strecor printre gratiile de fier, în cămara popii, și-apoi o să vă dau de-acolo tot ce-o să vă poftească inima.
— Aferim! Încuviințară cu bucurie hoții. Și acu’ hai la treabă, să te vedem ce poți!...
Când ajunseră ei la casa popii, Prichindel se strecură în cămară și începu să strige cât îl ținea gura:
— Mă, vreți să vă dau tot ce e pe-aici?
Hoții se înspăimântară rău și căutară să-l domolească:
— Ci vorbește, bre, mai încetișor, nu cumva să trezești pe cineva!
Dar Prichindel se prefăcu că nu-i înțelesese și începu să strige cu și mai multă tărie:
— Ce vreți, mă? Vreți tot ce e pe-aici?
Bucătăreasa, care se odihnea în odaia de alături, auzind tot ce spusese flăcăul, se ridică în capul oaselor și ascultă mai departe cu luare-aminte.
Când îl auziră răcnind, pe hoți îi cuprinse iar frica și, luându-și picioarele la spinare, fugiră o bună bucată de drum, pe unde se nimeri. Dar în cele din urmă prinseră iar inimă și-și ziseră că omulețul e un ghiduș și că-i place pesemne să glumească în felul ăsta. Se întoarseră și-i șoptiră printre dinți:
— Hai, lasă-te de șotii și aruncă afară ceva de pe-acolo! Atunci Prichindel începu să strige din răsputeri:
— Vă dau tot ce e pe-aici, da’ întindeți numai mâinile!
Bucătăreasa, care trăgea cu urechea, desluși de data asta fiecare cuvințel și, sărind din pat, dădu buzna în cămară. Auzind lipăit de pași, hoții o luară la sănătoasa de parcă i-ar fi gonit Scaraoțchi din urmă.
Slujnica nu se dumerea defel ce se întâmplase, și cum orbecăia și nu deslușea nimic din pricina întunericului, se grăbi să aducă din camera ei o lumânare aprinsă. Când veni îndărăt cu lumina, Prichindel se furișă în șură, fără ca femeia să-l fi putut zări. Biata slugă se culcă din nou, socotind că poate a visat cu ochii deschiși...
Prichindel urcă pe grămezile de fân și-și căută un loc potrivit pentru culcuș. Gândea să-și odihnească oasele, cuibărit în pătuceanul ăsta moale, până-n revărsatul zorilor, și-apoi să se reîntoarcă acasă, la părinții lui. Dar vezi că i-a fost hărăzit să mai pătimească și să mai treacă prin nenumărate belele, că multe necazuri și nenorociri trebuie să întâmpine omul pe lumea asta... Cum se crăpă de ziuă, slujnica se sculă să dea de mâncare la vite. Mai întâi intră în șură, de unde luă un braț de fân, și se nimeri ca tocmai în fânul acela să-și fi aflat Prichindel culcușul. Dar flăcăiașul nostru era atât de adâncit în somn încât nu prinse de veste și nu se trezi decât când fu în gura unei vaci, care-l înghițise o dată cu fânul.
— Ah, Doamne, se minună el, cum de ajunsei în moara asta!?
Dar își dădu numaidecât seama unde se află și se feri cu grijă, să nu-l macine vaca între măsele. Dar în cele din urmă se pomeni alunecând în pântecele vacii.
„Ce întuneric e în încăperea asta! Pesemne că a uitat să facă ferestre, își zise Prichindel și d-aia n-are pe unde pătrunde soarele... și barem de-aș avea la îndemână vreo lumânare, dar de unde să-ți faci rost pe aici de așa ceva!...“
De altfel adăpostul nu-i era câtuși de puțin pe plac și ceea ce îl supăra și mai mult era fânul care venea în grămezi, sporind necontenit, astfel că locul cu pricina se strâmtora din ce în ce mai mult. De frică, Prichindel începu să strige cât îl ținea gura:
— Nu-mi mai dați fân! Nu-mi mai dați fân!
În clipa aceea slujnica tocmai mulgea vaca și auzind glas de om și nevăzând pe nimeni și fiindcă recunoscuse că era tot glasul care o trezise din somn peste noapte, se înspăimântă într-atât că alunecă de pe scăunel și răsturnă laptele, care se risipi pe jos. Alergă ea apoi în fugă la stăpânul său și-i zise, abia trăgându-și sufletul:
— Văleu, părinte, vaca noastră vorbește!
— Pesemne că ți-ai pierdut mințile, femeie!..., o înfruntă popa. Totuși se duse în grajd, să vadă ce s-o fi petrecând pe acolo.
Dar de îndată ce ajunse în prag, Prichindel începu să strige din nou:
— Nu-mi mai dați fân! Nu-mi mai dați fân!
Popa încremeni de spaimă și, crezând c-a intrat necuratul în vacă, porunci să fie tăiată numaidecât. După ce-o tăiară, slugile aruncară burta vacii la gunoi. Și Prichindel izbuti cu mare greutate să-și facă drum de ieșire, ca să scape de acolo. Dar abia își scoase capul la lumină, că o altă nenorocire se abătu asupra lui. Un lup hămesit de foame, care se furișase prin ogradă în căutarea unei bucături, zări tocmai atunci ceea ce căuta și înghiți pe dată toată burta, dintr-o hăpăitură. Dar Prichindel nu-și pierdu curajul.
„Poate c-o fi vreo făptură de înțeles lupul ăsta!...“, gândi el. Și din bezna în care se afla, începu să strige din toate puterile:
— Dragă lupușorule, știu eu un loc unde ai putea găsi un ospăț pe cinste, să te-nfrupți numai cu bunătăți!
— Așa?!... și unde e locul cu pricina? – întrebă lupul.
— În cutare și cutare loc, îi desluși pe îndelete glasul.
Și n-ai alta de făcut decât să te vâri în cămară printr-o bortă din perete. O să dai acolo peste ce nici nu gândești: cârnați, slănină și cozonaci și totul din belșug, să mănânci cât îți poftește inima!
Dar lupul de unde era să știe că Prichindel gândea să-l ducă tocmai la casa tatălui său?! Nu se lăsă mult rugat și o porni în goană într-acolo. Peste noapte se strecură prin bortă în cămară și începu să înfulece bucuros din toate bunătățile. După ce se sătură, vru să-și ia tălpășița tot pe unde venise, dar de mult ce se ghiftuise, i se umflase burduhanul, încât nu-i mai fu cu putință să iasă prin bortă.
Pe asta își bizuise și Prichindel socoteala, din capul locului, și începu de îndată să facă o larmă strașnică din burta lupului, țipând și urlând cât îl țineau puterile.
— Da’ mai astâmpără-te și taci o dată, c-ai să scoli lumea din somn! Se răsti la el lupul.
— Ce-mi pasă, de s-or trezi! Răspunse flăcăul. De ospătat tu te-ai ospătat pe îndestulate, acum e rândul meu să petrec, și petrec după cum mi-e voia!...
Și începu iar să strige cât îl lua gura.
În vremea asta, de atâta zarvă, părinții lui Prichindel se treziră din somn și alergară spre cămara de unde venea glasul. Se uitară înăuntru printr-o crăpătură și, când văzură lupul, deteră fuga de luară omul, toporul, iar femeia, coasa.
—  Rămâi tu în urmă! Zise bărbatul către nevastă-sa în clipa când se pregătea să intre pe ușă. Dacă nu moare, după ce l-oi izbi eu în moalele capului cu toporul, înfige și tu coasa în el și caută de-i spintecă burta.
Auzind glasul lui taică-său, Prichindel începu să strige:
— Taică dragă, eu sunt aici, în burta lupului!
— Slavă Domnului că ne-am regăsit copilul, că ne e mai drag decât sufletul!..., rosti omul, nemaiîncăpându-și în piele de bucurie.
Apoi îi spuse femeii să lase coasa deoparte, ca nu cumva să-l vatăme pe Prichindel și, ridicând toporul, îl izbi pe lup drept în moalele capului, de căzu acesta trăsnit la pământ. După aceea aduseră un cuțit și-o foarfecă și, spintecându-i burta, îl scoaseră de acolo pe fiul lor cel iubit.
— De-ai ști cât de mult ți-am dus grija! zise taicăsău.
— Mult mi-a fost dat să mai colind și eu prin lume, da’ acu’, slavă Domnului, pot răsufla în voie, că mi-e îngăduit să văd iarăși lumina zilei!
— Da’ pe unde-ai tot umblat, dragu’ tatii?
— Mai bine întreabă-mă pe unde n-am fost... Ah, tată, am nimerit mai întâi într-o gaură de șoareci, apoi în pântecele unei vaci și-n cele din urmă am ajuns în burta lupului. Dar de-acu’ rămân pentru totdeauna cu voi.
— Iar noi n-o să te mai vindem nici pentru toate bogățiile din lume! Ziseră părinții lui Prichindel și prinseră să-l sărute și să-l drăgălească.
Îl ospătară apoi cu ce aveau ei mai bun în casă și-i făcură îmbrăcăminte nouă, că cea veche se ponosise de cât o purtase pe drumurile cele lungi și grele.