Câinele și cățelul

Câinele și cățelul

de Grigore Alexandrescu

― „Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace,

Cum lupii, urșii, lei și alte câteva,

Care cred despre sine că prețuesc ceva!

De se trag din neam mare,

Asta e o-ntâmplare:

Și eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.

Oamenii spun adese că-n civilizate

Este egalitate.

Toate iau schimbare și lumea se cioplește,

Numai pe noi mândria nu ne mai părăsește.

Cât pentru mine unul, fieștecine știe,

C-o am de bucurie

Când toată lighioana, măcar și cea mai proastă,

Câine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră.”

Așa vorbea deunăzi cu un bou oarecare,

Samson, dulăul de curte, ce lătra foarte tare.

Cățelul Samurache, ce ședea la o parte

Ca simplu privitor,

Auzind vorba lor,

Și că nu au mândrie, nici capriții deșarte,

S-apropie îndată

Să-și arate iubirea ce are pentru ei:

― „Gândirea voastră,” zise, „îmi pare minunată,

Și sentimentul îl cinstesc, frații mei.”

― „ Noi, frații tăi? Răspunse Samson plin de mânie,

Noi frații tăi, potaie?

O să-ți dau o bătaie

Care s-o pomenești.

Cunoști tu cine suntem și ți se cade ție,

Lichea nerușinată, astfel să ne vorbești?”

― „Dar ziceați...” ― „Și ce-ți pasă? Te-ntrebeu ce ziceam?

Adevărat, vorbeam

Că nu iubesc mândria și că urăsc pe lei,

Că voi egaliate, dar nu pentru căței.”

 

Aceasta între noi adese o vedem

Și numai cu cei mare egalitate vrem.

Vulpoiul predicator

Vulpoiul predicator 

de Grigore Alexandrescu 

Un vulpoi cuprins de boală,

La putere foarte prost,

Însă învățat în școală,

Logica știind de rost,

Făcu plan ca să vorbească

Și să predice-n pustii;

Se silea să dovedească

C-un stil dulce, vorbe mii.

Că cu o simplitate

Și cu traiul cel cinstit,

Cu năravuri lăudate,

E oricine fericit;

C-astă lume desfrânată

Totdeauna ne amăgește,

Fără a ne da vr-odată

Câte ne făgăduiește.

Dar la buna-i predicare

Nimeni nu da ascultare.

Câțiva șoricei, cerbi de munte

Veneau rar să o asculte;

Însă ei în depărtare,

Neavând nici de cum stare.

Fără cinste sau favor,

Nu puteau da-ncredințare,

Slavă ăstui orator.

Așa el schimbă vorbirea:

Defăimă năpăstuiurea,

Pe urși, tigrii, lei, pardoși[1]

Arătând a lor turbare

Și a sângelui vărsare,

Și că sunt nesățioși.

Atunci cerbi, ciutele[2] toate,

Ascultau întru mirare,

Și cu lăcrimi cufundate

Plecau dela adunare.

Vulpea-și făcu mare nume.

Un leu foarte cu credință,

Domn p-acea parte de lume,

Să o văz-avu dorință:

Deci și ea cu bucurie

La palat grăbi să vie,

Unde ajungând vorbește.

Tonul ei înmărmurește

P-ai pădurii tirani:

Cu putere ea descrie

Slaba nevinovăție,

Jetfa acestor dușmani,

Cufundată în putere,

Cerând la-nalta putere

Asupră-le ajutor.

Curtezanii, în mirare,

Ascultau cu supărare,

Căci așa vrea prințul lor,

Care plin de bucurie,

La palat pofti să vie

Vilpea în acel minut.

„Ce-ai vorbit, îi zise, îmi place,

Căci prin tine mi se face

Adevărul cunoscut;

Însă, pentru osteneală,

Spune fără sfială

Ce vrei? Slujbă, rang sau bani?”

Oratorul zise ’ndată:

„Prințul, în loc de plată

Aș pofti câțiva curcani.”

---

[1] Pardos – leopard.

[2] Ciută – căprioară.

Mierla și bufnița

Mierla și bufnița

de Grigore Alexandrescu

Într-o pădure deasă, de cetăți depărtată,

Mierla sentâlnea cu bufnița umflată.

„Prietenă,” îi zise, „ți-aș face o-ntrebare,

Dacă a mea-ndrăzneală n-aduce supărare:

Spune-mi, mă rog, lumina de ce nu ți-e plăcută,

De ce stai toată ziua ascunsă, nevăzută:

Nu cunoști, cum se vede, razele dimineții,

Dulceața primăverii, plăcerile vieții.

Poate ești rușinoasă și crezi că nu cânți bine?

Dar eu și alte păsări, mai vrednici decât mine,

Îți vom da-nvățătură și vom pune silință,

Să=ți mai subțiem glasul cât va fi prin putință.

Vino mâine la mine să mergem la plimbare,

Ca să faci cunoștință cu o privighetoare.”

Bufnița îi răspunse: „Îți mulțumesc, iubită,

Eu cu soarele vostru nu sunt obișnuită;

Îmi supără vederea. Lumea o să mă vază,

Însă, când m-oi deprinde cu a luminii rază.”

Mulți zic, că neamul nostru nu este încă-n stare,

Ca altele, să facă cercetări de-naintare;

Că-nvățătură-adâncă, idei, filosofie,

Sunt prea vătămătoare l-a lui copilărie.

Declarația-aceasta, pompoasă, îngâmfată,

De vreți, poate să fie despoților iertată:

Numai lor le e bună a unui neam orbire,

Căci nu-l lasă să-și vază a sa nenorocire.

Dar în gura acelor ce-o zic pe dinafară,

Sau e o nerozie, sau este o ocară.

Noi le-am putea răspunde puținele cuvinte

Bufniței adresate de mierla cea cuminte:

„Ai vorbit de minune! Dar ia spune-mi, vecină,

Dacă măcar cercare tu nu faci vreodată

Să scoți cel puțin capul din noapte-ntunecată,

Apoi cum te-i deprinde cu soare, cu lumină?”