Lebedele sălbatice
de Hans Christian Andresen

Ce
fericiţi erau copiii! Dar nu multă vreme le ţinu fericirea. Murindu-le mama,
regele se însură a doua oară, aducându-le în casă o mamă vitregă. Şi era mama
asta vitregă a lor o vrăjitoare rea şi haină, care de la început i-a urât pe
sărmanii copii. Chiar din întâia zi, pe când se serba nunta la palat, sinţiră
copiii cât e de rea mama lor vitregă. Căci apucându-se ei să se joace de-a
musafirii şi rugând-o pe regină să le daie nişte prăjituri şi mere coapte
pentru micul lor ospăţ, ea le dădu o cană cu nisip spunându-le:
— Ia mai
închipuiţi-vă şi voi că-i copt!
Mai
trecu o săptămână şo, punânu-şi de gând să scape de Eliza, maică-sa vitregă o
trimise într-un sat la nişte ţărani s-o crească, iar pe sărmanii prinţi atâta-i
vorbi de rău regelui şi atâtea blestemăţii spuse despre ei, de nici nu mai avea
ochi regele să-i vadă.
Atunci
regina dădu poruncă să fie chemaţi în faţa ei prinţii şi, când veniră ei, le
strigă, făcând cu vărguţa ei fermecată:
— Corbi
să vă faceţi, toţi unsprezece. Hai, luati-vă zborul de-aici şi dobândiţi-vă
singuri hrana!
Dar tot
nu izbuti ea să-şi ducă pân-la capăt fărădelegea, căci prinţii se prefăcură nu
în corbi hâzi, cum vrusese ea, ci în nişte frumoase lebede sălbatice, care
ieşiră cu ţipăt prin ferestrele palatului şi se porniră în zbor peste parcuri
şi păduri, până la bordeiul unde le dormea somn adânc surioara. Lungă vreme
rotiră ele pe de asupra acoperişul, arcuindu-şi gâturile mlădii şi bătând din
aripi, dar nimeni nu le auzi şi nu le văzu. Şi trebuiră să zboare mai departe
fără să-şi fi văzut sora. Sus-sus, până-n nouri, săgetară lebedele, aşternându-se
apoi în zbor spre pădure mare şi deasă, care se întindea hăt departe pân-la
mare.
Iar
sărmana Eliza rămase să trăiască în bordeiul ei. Zile întrgi se juca ea cu o
frunzuliţă verde, că alte jucării n-avea: făcuse ea o găurică în frunza aceea
şi se tot uita printr-însa la soare, părându-i-se că vede astfel ochii cei
lipezi ai frăţiorilor ei.
Aşa-i
treceau una după alta zilele. Şi doar rareori se mai mângâia ea, când clătina
lin vântul tufele de trandafiri ce înfloreau pe lângă casă, întrebându-le:
— Este oare
cineva mai frumos decât voi?
Şi
trandafirii, clătinându-şi căpuşoarele, răspundeau:
— Eliza
e mai frumoasă decât noi!
Alteori,
când bătrâna ţărancă care-o creştea pe Eliza se aşeza la fereastră să mai
citească din molitvelnic, vântul răsfoia lin paginile şi-ntreba:
— Este
oare cineva pe lume mai pios şi mai blând ca voi?
— Eliza
e mai pioasă şi mai blândă ca noi!
Adevăr-adevărat
spuneau şi floricele şi cartea, căci mai frumoasă şi cuminte ca Eliza nu se
afla făptură pe lume!
Şi iată,
împlinind Eliza cincisprezece ani, ţăranii o trimiseră acasă la palat, după cum
fusese învoiala.
Văzând
regina cât e de frumoasă fiica sa vitregă, o urâ şi mai tare. Ar fi vrut ea s-o
prefacă şi pe Eliza, ca pe fraţii ei, într-o lebădă sălbatecă, dar se temea de
rege, care atâta copil mai avea şi ţinea la ea ca la ochii din cap.
Într-o
dimineaţă regina intră în baia sa cea de marmoră, aşternută toată cu covoare
minuate şi perne noi. Într-un ungher al băii şedeau trei broaşte. Regina le luă
în mâini şi le sărută. Apoi zise către cea dintâi broască:
— Când o
intra Eliza în baie, aşează-i-te pe cap, las-să se facă tot aâat de proastă şi
lemeşă ca tine.
Celei
de-a doua îi spuse:
— Tu
să-i sari Elizei pe frunte, las-să se facă tot atât de hâdă ca tine. Atunci
nici taică-saă n-are să vrea s-o mai cunoască… Ei, dar tu culcă-i-te pe inimă!
îi şopti ea celei de-a treia broaşte. Las-să se facă rea, ca să n-o iubească
nimeni.
Şi
aruncă regina broaştele în apa străvezie, care pe loc se făcu verde şi tulbure.
Apoi, chemând-o pe Eliza, o dezbrăcă şi-i porunci să intre în apă.
Cum
intră Eliza în apă, întâia broască îi sări pe creştet, a doua pe frunte, iar a
treia pe piept. Dar Eliza nici nu le-a băgat în seamă. Iar cele trei broaşte,
atingându-se de Eliza, se prefăcură în trei maci roşii, iar copila ieşi din apă
atât de frumoasă cum intrase.
Atunci
regina cea rea o frecă pe Eliza cu zeamă din coajă de nucă, de se făcu sărmana
neagră-tuciurie. Apoi îi mânji faţa cu-o alifie rău mirositoare. Nimeni n-ar
mai fi putut-o cunoaşte acum pe Eliza. Chiar tată-său, privind-o, se sperie şi
spuse că asta nu-i fiica lui. Numai bătrânul câine din lanţ se aruncă spre ea
lătrând bucuros, şi rândunelele, pe care le hrănea ea adesea cu firimituri de
la masa ei, prinseră să-i ciripească cântecele lor. Dar cine să se uite la
nişte sărmane jivine necuvântătoare.
Izbucni
în plâns amar Eliza şi se furisă afară din palat. O zi întreagă rătăci ea peste
câmpuri şi pomoare, ţinând calea spre pădure, căci altundeva unde să se ducă în
halul în care era?
Până să
ajungă Eliza la pădure, se lăsase noaptea adâncă şi sărmana fată îşi făcu un
culcuş pe muşchiul moale, punându-şi capul pe o buturugă. Era cald şi linişte.
Sute de licurici, ca nişte mici flăcărui verzi, pâlpâiau în iarbă, iar când
Eliza se atinse cu mâna de un tufiş, o mulţime de gândăcei strălucitori se
revărsară de pe frunze, ca o ploaie de stele.
Toată
noaptea şi-a visat Eliza fraţii: se făcea că erau cu toţii iar copii, se jucau
împreună, scriau cu condeie de olmaz pe tăbliţe de aur şi se uitau în minunata
cărticică cu poze, pentru care fusese dată o jumătate de împărăţie. Pozele din
carte erau vii: păsărelele cântau şi oamenii se desprindeau din foile cărţii şi
intrau în vorbă cu Eliza şi cu fraţii ei…
Când se
trezi Eliza, soarele era de mult sus, prefirându-şi razele prin frunzişul des
ca un păienjeniş de aur. Adiau florile şi ciripeau păsărelele, venind fără
teamă să se aşeze pe umerii copilei. Se auzea undeva prin preajmă şi murmurul
unui pârâu. Eliza străbătu prin hăţiş şi se plecă de asupra apei celei limpezi.
De n-ar fi fost vântul care făcea să fremăte frunzişul copacilor şi
tufişurilor, s-ar fi putut crede că sunt cu toatele zugrăvite pe fundul
pârâului, atât de limpede se oglindeau ele în apa liniştită.
Eliza
îşi văzu în oglinda asta a pârâului şi se sperie, atât era de neagră şo pocită.
Dar când luă câţiva stropi în căişul palmelor, spălându-şi ochii şi fruntea,
faţa i se făcu iar albă ca înainte. Apoi copila se dezbrăcă, intră în pârâu şi
se curăţă bine-bine de zeama aceea din coajă de nucă şi de alifia cea puturoasă
cu care o unsese mama vitregă. Îmbrăcându-se iar, Eliza îşi împleti în cosiţe
pletele lungi şi porni mai departe prin pădure. Într-o poiană văzu un măr
pădureţ cu crengile aplecate de greutatea rodului. Se opri, mâncă un măr,
propti crengile cu nişte beţe şi porni mai departe. Curând intră adânc în
desişul pădurii. Nici o păsărică nu mai ajungea pân-aici, nici o rază de soare
nu putea răzbate printre crengile rămuroase şi încâlcite. Trunchiurile înalte
se împleteau în rânduri strânse, ca un zid de cetate, şi domnea în jur o
linişte atât de adâncă, încât Eliza îşi auzea proprii ei paşi, auzea foşnetul
fiecărei frunze uscate, strivite sub picioare. Niciodată nu i se mai întâmplase
ei să calce prin asemenea pustietăţi.
Noaptea se
făcu un întuneric beznă, nici măcar licuricii nu mai pâlpâiau în iarbă.
Înfricoşată şi zdrobită de trudă, copila se culcă în iarbă şi adormi.
Dimineaţa
devreme, când porni ea iar la drum, se întâlni c-o băbuţă care ducea un coş cu
mure. Băbuţa îi dădu o mână de mure, iar Eliza o întrebă dacă n-a întâlnit ea
cumva în cale pe-aici, prin pădure, unsprezece prinţi…
— Nu, îi
răspunse băbuţa, prinţii n-am întâlnit, dar ieri am văzut plutind colo pe râu
unsprezece lebede cu coroniţe de aur.
Şi
ducând-o pân-la malul râului, băbuţa îşi luă rămas bun de la ea, iar copila
porni mai departe în lungul malului.
Multă
vreme a tot mers ea aşa până s-a pomenit deodată că i se aşterne în faţă o
nemărginită întindere de apă. Nici o pânză nu se vedea în zare, nici o barcă nu
se afla prin apropiere, ca să paotă încerca a trece cu ea marea.
Se aşeză
Eliza pe o piatră pe mal şi căzu pe gânduri: ce să facă, unde să se mai ducă?
Sta ea
aşa şi se gândea, în vreme ce valurile mării veneau până la picioarele ei, tot
aducând cu ele sumedenie de peitricele mărunte-mărunte şi rotunjite toate de
necontenita trudă a apei.
Şi
cugeta atunci în gândul ei copila: “Doamne, câtă trudă trebuie pentru a face
netedă şi rotundă piatra asta tare! Mulţumescu-se vouă că mi-aţi luminat
mintea, repezi şi luminate valuri. Ca voi neostenită voi munci şi eu. Căci îmi
spune mie inima că odată şi odată aveţi să mă duceţi la dragii mei frăţiori!”
Se sculă
Eliza şi, tot rătăcind pe mal, găsi printre algele uscate pene albe de lebădă.
Mai străluceau încă pe ele nişte stropi, de rouă ori de lacrimi, cine ştie?
Cu inima
bătând de-o nouă nădejde, Eliza împleti din ele o cunună şi se aşeză iar pe
piatra ei de pe mal. Nu se mai sinţea acum singură pe malul acesta pustiu.
Ş-apoi marea era atât de frumoasă de nu se mai sătura copila privind-o cum se
schimbă parcă în fiece clipă: unde că s-aşterne deodată pe cer nişte nouri mari
şi negri, vântul se înteţeşte, şi marea se întunecă şi ea, spumegă şi
clocoteşte. Apoi uite că s-au răzbunat nourii, s-a mulcomit vântul, şi marea
s.a liniştit şi ea, semănând acum cu o uriaşă petală de trandafir. dar oricât
de liniştit ar fi văzduhul şi oricât de potolită ar fi marea, mereu rămâne să
bată în maluri valurile, mereu rămâne să freamăte şi să se zbuciume uşor apa,
ca pieptul unui copilaş adormit…
Când
soarele se lăsă de-acum spre asfinţit, Eliza zări de odată un pâlc de lebede
sălbatece. Ca o minunată panglică albă zburau ele, înşiruite una după alta,
unsprezece la număr, şi pe creştetul fiecăreia scăpăra o mică coroană de aur.
Dându-se înapoi, Eliza se ascunse în nişte tufişuri. Lebedele coborâră la
pământ nu departe de ea şi chiar în clipa când soarele dispăru sub apă, penele
lor cele albe căzură de pe ele şi Eliza văzu răsărind în faţa ei unsprezece
prinţi ca nişte feţi-frumoşi. Copila scoase un ţipăt, recunoscându-şi îndată
fraţii, şi se aruncă în braţele lor, începând să-i strige pe toţi pe nume.
Fraţii
se bucurară şi ei nespus că şi-au regăsit surioara, care crescuse aşa de mare
şi se făcuse atât de frumoasă. Râdeau şi plângeau de fericire cu toţii. Apoi
cel mai vârstnic dintre prinţi porni să-i povestească Elizei:
— Află,
surioară, că noi suntem lebede doar ziua, de la răsăritul soarelui şi până la
asfinţitul lui. Iar când asfinţeşte soarele ne prefacem iar în oameni. Doar că
spre asfinţitul soarelui tare trebuie să ne grăbim a coborâ pe pământ. Căci
dacă ne-am preschimba iar în oameni, colo sus printre nouri, fărâme ne-am face
căzând la pământ. Şi mai află, surioară, că ziua nu trăim aici.
Departe-departe, dincolo de mare, acolo ne e juruit nouă să trăim ziua. Dar
drumul până acolo e lung, iar în cale nu se află nici un ostrov unde să poposim
peste noapte. Numai la mijlocul mării se înalţă din valuri o stâncă
singuratică. Şi-i atât de mică încât putem încape pe ea doar stând strâns
lipiţi unii de alţii. De n-ar fi fost stânca ceea niciodată n-am fi putut noi
să mai venim aici, pe pământul nostru: marea-i largă şi noi n-o putem trece în
zbor între răsăritul şi asfinţitul soarelui. Numai de două ori pe an, în cele
mai lungi zile, aripile noastre sunt în putere să ne ducă peste toată marea. Şi
iată venim şi trăim aici unsprezece zile. Zburăm de asupra părurii acesteia şi
privim la palatul unde ne-am născut şi ne-am petrecut copilăria. Aici fiece
tufiş şi fiecare copac e scump inimii noastre. Prin luncile înverzite zburdă
caoo sălbatici, pe care i-am văzut încă din copilărie, iar cărbunarii cântă
acelaşi cântece pe care le auzeam odată. Aici e patria noastră, de locurile
acestea ne leagă inima, şi aici te-am găsit pe tine, buna şi draga noastră
surioară! Da data sta ne-am petrecut de-acum aici nouă zile. Aşa că peste două
zile trebuie să zburăm iar peste mare, în ţara ceea frumoasă dar străină. Cum
să te luăm cu noi? Ca n-avem nici corabie, nici, barcă.
— O, de
v-aş putea dezlega de vrajă! se căină cu lacrimi în ochi Eliza.
Aşa au
tot vorbit ei cât a fost noaptea de lungă şi doar spre zori au aţipit.
Eliza se
trezi la o bătaie de aripi: farţii i se prefăcuseră iar în păsări şi porniseră
în zbor spre pădure. Numai una dintre lebede, cel mai mic dintre frăţiorii ei,
rămase pe mal cu ea. Toată ziua şi-au petrecut-o ei împreună. Lebăda îşi pusese
capul pe ghenunchii ei, iar ea îi tot netezea şi-i mângâia penele. Spre seară
se întoarseră celelalte zece lebede, şi când asfinţi soarele, se prefăcură iar
în prinţi.
— Mâine
trebuie să plecăm şi n-o să ne mai putem întoarce înainte de anul viitor, îi
spuse Elizei frăţiorul ei cel mai mic, dar nu te teme, n-o să te părăsim aici.
Hai cu noi! Că dacă eu, în chip de om, acum, te pot duce în braţe prin toată
pădurea, oare noi toţi unsprezece împreună nu te-om putea duce pe aripile
noastre peste mare?
— Da,
luaţi-mă cu voi! strigă cu bucurie Eliza.
Toată
noaptea au împletit fraţii un leagăn din nuiele şi din trestie. Şi iată că la
răsăritul soarelui zece dintre lebede apucară leagănul cu ciocurile şi se
înălţară cu el până-n nouri. Eliza dormea în leagăn somn dulce. Şi pentru ca
razele soarelui să n-o trezească, cea de-a unsprezecea lebădă zbura de asupra
capului ei, apărându-i de soare faţa cu aripile ei largi.
Erau
sus-sus în tăriile cerului, când se trezi Eliza şi i se păru că mai visează
încă cu ochii deschişi. atât de neaşteptat se pomenise ea în leagănul acesta,
zburând prin văzduh.
Lângă ea
se afla o crenguţă cu mure coapte şi un mănunchi de rădăcini gustoase, pe care
le luase şi le pusese alături de ea cel mai mic dintre frăţiori. Eliza îi
zâmbi, ghicise ea că el e cel care zboară de asupra ei şi o apără de soare cu
aripile sale.
Sus de
tot printre nouri zburau fraţii cu sora lor, şi cea dintâi corabie pe care-o
văzură ei pe mare li se păru de-acolo de sus doar cât un pescăruş de mititică.
Ca
săgeata de iute zburau lebedele, dat tot mai puţin iute decât de obicei, căci
de data asta o purtau şi pe sora lor cu ele. Ziua era pe sfârşite şi începuse
să şi vremuiască. Eliza vedea cu spaimă cum coboară tot mai jos şi mai jos
soarele, iar stânca cea singuratică din mijlocul mării tot nu se zărea încă. Şi
de la o vreme Elizei i se păru că lebedele au ostenit de tot şi abia-şi mai
mişcă aripile. Uite-acu are să asfinţească soarele, Fraţii ei au să se prefacă
în oameni aici sus, au să cadă în mare şi au să se înece. Şi vinovată de toate
acestea are să fie ea!
Se
apropiau nişte nouri negri, răbufnelile de vânt prevesteau furtună, scăpăra
groaznic fulgerul.
Elizei i
se strânse inima în piept: soarele aproape că atingea de acum apa.
Şi de
odată lebedele se repeziră în jos cu iuţeala fulgerului, Elizei i se păru că se
prăbuşesc chiar. Dar nu, ele mai zburau încă. Şi iată, când soarele era de-acum
pe jumătate în apă, Eliza zări jos stânca. Era nespus de mică, nu mai mare
decât o focă ce şi-ar fi scos capul din apă. Lebedele se lăsară pe piatra
stâncii chiar în clipa când se stinse cea din urmă rază de soare şi Eliza îşi
văzu în jur fraţii, care stăteau ţinându-se de mâini şi abia de încăpeau pe
stânca îngustă. Marea bătea cu turbare în piatră şi-i învăluia pe Eliza şi
fraţii ei într-o adevărată ploaie de stropi. Cerul ardea în pălălaia
fulderelor, şi în fiece clipă bubuia tunetul, dat fraţii şi sora se ţineau
strâns de mâini şi se îmbărbătau unii pe alţii, spunându-şi cuvinte de
mângâiere.
În zori
furtuna se potoli, cerul se însenină şi cum răsări soarele, faţii porniră iar
la drum. Marea se mai zbuciuma încă şi ei vedeau de sus cum pluteşte pe apele
de un verde întunecat spuma albă, ca milioane de lebede.
Mai
trecu un răstimp, şi când soarele se ridică de-o suşiţă în sus, Eliza zări de
odată în depărtare, ca atârnând în văzduh parcă, un minunat tărâm, cu munţi
înalţi şi acoperiţi de nea. Iar printre culmile acelea troienite mai zări ea un
minunat castel, prejmuit de sprintene coloane, atât de uşoare, ca ţesute din
văzduh parcă. Jos, sub zidurile castelului, fremătau palmieri şi creşteau flori
minunate, cţt roata morii de mari.
Eliza
întrebă dacă asta-i ţara spre care se îndraptă ei, dar lebedele au clătinat din
cap: “Nu, surioară dragă, acesta e doar fermecatul şi veşnic schimbătorul
castel aerian al zânei Fata Morgana, în care nimeni n-a pătruns niciodată!” Şi
când s-a uitat iar Eliza, n.a mai văzut nici munţi, nici pădurile, nici
castelul, pieriseră toate, iar în locul lor s-au arătat douăzeci de uriaşe
turle de biserici, li i s-a părut ei a auzi până şi orga, dar era mugetul
mării. Apoi turlele s-au prefăcut pe dată într-o întreagă flotilă de corăbii.
Dar când a privit mai cu luare aminte, Eliza a văzut că şi asta era numai ceaţa
ce plutea pe ape.
Şi tot
astfel s-au schimbat mereu vedeniile, până când s-a arătat, în sfârşit, şi
pământul cel adevărat. Acolo pe mal, se aşterneau câmpii învezite, se înălţau
negre păduri de cedru, iar în depărtare se întrezăreau oraşe mari şi castele
înalte. Mai rămăsese încă mult pân-la asfinţitul soarelui, dar calea le era de
acum sfârşită. Fraţii au coborât pe-o stâncă în faţa unei peşteri, pe pereţii
căreia se împleteau ca un minunat covor plante de un verde gingaş. Aici îşi
aveau casa fraţii ei, lebedele.
— Să
vedem ce-ai să visezi tu noaptea asta, îi spuse frăţiorul ei cel mai mic, când
o duse pe Eliza în iatacul ei.
— Ah, de
mi s-ar arăta în vis cum să vă dezleg de vrajă! suspină Eliza şi adormi.
Şi iat-o
visând că zboară iar sus-sus, spre castelul acela fermecat pe care-l văzuse ea
de asupra mării, iar din caste îi iese în întâmpinare Fata Morgana, care e o
zână minunat de frumoasă, dar seamănă uimitor cu băbuţa care-i dăduse atunci în
pădure o mână de mure şi-i povesti despre lebedele cu coroniţe de aur.
— Numai
tu îţi poţi scăpa de vrajă fraţii, îi
spuse Fata Morgana, dar ai să ai tu oare destulă bărbăţie şi tărie? Ai văzut tu
cum apa, care e neînchipuit mai moale decât moalele tale cele gingaşe roade şi
rotunjeşte până şi pietrele, dar apa nu simte durerea pe care or s-o simtă
degetele tale şi apa n-are inimă să se strângă de spaimă şi chin, ca inima ta.
Vezi urzica din mâna mea? Urzici la fel cu asta cresc sumedenie lângă peştera
ta şi-n ţintirimuri. Numai ele pot să-ţi fie de folos. Tine minte asta! Mergi
şi strânge la urzici cât ai să poţi de multe, chiar de ţi s-or face măinile
numai beşici; apoi să le calci cu picioarele, chiar de ţi-s-or face picioarele
beşici, şi să împleteşti din ele unsprezece cămăşi. Iar când or fi gata
cămăşile, aruncă-le pe fraţii tăi. Cum s-or atinge de penele lor, pe loc are să
piară vraja. Dar să ţii minte că, din clipa când ai să-ţi începi lucurul şi
până si să-l afârşeşti, n-ai voie să rostelti nici un cuvânt, chiar de-ar
trebui să lucrezi ani întregi. Cel dintâi cuvânt care-ţi va scăpa de pe buze
are să străpungă ca un jungher inimile fraţilor tăi. Viaţa ori moartea lor e în
mâinile tale! Ţine bine minte asta!
Şi Fata
Morgana atinse cu urzica mâna Elizei.
Eliza
simţi arsura şi se trezi de durere. Era de-acum ziua mare, iar lângă aşternutul
ei zăceau câteva urzici aidoma cu cea văzută în vis. Atunci Eliza ieşi din
peşteră şi se apucă de lucru.
Cu
mâinile sale gingaşe rupea ea urzicile cele rele, care-i spuzeau palmele, şi
degetele i se acopereau de beşici, dar ea îndura cu bucurie durerea: numai
să-şi scape frăţiorii dragi. Rupse ea aşa un braţ întreg de urzici, apoi le
stropşi cu picioarele goale şi începu să toarcă firele cele lungi şi verzi.
La
asfinţitul soarelui fraţii se întoarseră în peşteră şi se speriară nespus,
văzând că sora lor a amuţit.
“Să fie
vreo nouă vrăjitorie a mamei vitrege”, se gândiră ei la început, dar uitându-se
la mâinile pline de beşici ale Elizei, înţeleseră ei că numai pentru a-i scăpa
a primit ea canonul acesta. Cel mai mic dintre fraţi izbucni în plâns,
sătutându-i măinile spuzite şi acolo unde cădeau lacrimile lui piereau
arsurile, se ogoia durerea.
Toată
noaptea şi-a petrecut-o Eliza lucrând fără să se gândească o clipă la odihnă,
se gândea numai cum să-i dezlege mai repede de farmece pe dragii ei frăţiori.
Şi toată ziua următoare, câtă vreme lipsiră lebedele, stătu ea
singură.singurică, dar parcă niciodată nu-i trecuse ei mai repede vremea. Uite
că-i gata şi cea dintâi cămaşă. Fata tocmai se apucase de-a doua, când se
auziră sunând în munte cornuri de vânătoare. Eliza se sperie. Sunetele se tot
apropiau, apoi se auzi şi bătaia câinilor. Fata se ascunse în peşteră, legă
într-un mănunchi urzicile strânse şi se aşeză lângă ele. În aceeaşi clipă de
după tufişuri un câine mare, apoi al doilea, al treilea. Lătrau de zor, tot alergând în jurul ei până
când se arătară şi vânătorii. Cel mai frumos dintre ei, care era regele ţării
aceleia, se apropie de Eliza şi, uluit de frumuseţea fete, o întrebă:
— Cine
eşti şi cum ai ajuns tu aici, frumoasă copilă?
Eliza
clătină din cap, necutezând să vorbească, căci ştia ce de-ar fi rostit un
cuvânt măcar, fraţii ei ar fi pierit pe loc.
Îşi
ascunse şi mâinile sub şorţ, să nu-i mai vadă regele beşicile şi zgârieturile.
— Hai cu
mine! îi spuse regele. Aici nu poţi rămâne! Dacă eşti tot atât de bună, pe cât
eşti de frumoasă, am să te înveşmânt în mătăsuri şi catifele, am să-ţi pun pe
cap o coroană de aur şi ai să trăieşti în cel mai frumos dintre palatele mele!
Eliza
izbucni într-un plâns amar, dar regele se grăbi să-i spună cu blândeţe:
— Lasă,
nu plânge, eu nu-ţi vreau decât fericirea. Când ai să-mi mulţumeşti tu însăţi.
Şi,
urcând-o-n şea în faţa sa, porni cu ea prin munţi, urmat de vânătorii din
suită. Spre seară li se arătă vederii o minunată capitală cu zeci de turle şi
cupole, şi regele o duse pe Eliza drept la palat.
În
înaltele odăi de marmoră murmurau havuzuri, iar pereţii şi tavanele le
acopereau zugrăveli măiestre. Dar Eliza nu se uita la nimic, ea plângea şi se
topea de dor. Slujnicele au îmbrăcat-o în veşminte domneşti i-au împletit în
plete fire de mărgăritar şi i-au pus pe mâinile spuzite mănuşi subţiri.
În veşmintele
bogate Eliza era atât de frumoasă, încât toată curtea se închină în faţa ei,
iar regele şi-o alese de mireasă. Numai arhiepiscopul curţii clătină din cap,
spunând că frumoasa fără grai trebuie să fie vreo vrăjitoare, de i-a fermecat
aşa pe tiţi, furându-i şi regelui inima.
Regele
nu stătu însă să-l asculte, ci făcu demn muzicanţilor să cânte, dădu poruncă să
s-aştearnă masa mare şi o duse pe Eliza prin grădinile înmiresmate ale
palatului până într-un minunat iatac. Dar Eliza rămânea mereu tot atât de
întristată şi plină de mâhnire. Atunci regele descchise uşiţa care da într-o
odăiţă mică de lângă iatacul Elizei, şi copila văzu o încăpere îmbrăcată toată
în covoare verzi, care amintea de peştera ei din pădure. Pe podea se afla legătura ei de
urzici, iar pe perete atârna cămaşa ce-o împletise ea. Toate le adusese cu el
din pădure unul din vânători, ca pe un lucru de mirare.
— Aici
poţi sta să-ţi aduci aminte de sălaşul tău, spuse regele. Iată-ţi şi lucrul.
Poate ai să doreşti vreodată să te odihneşti de toate podoabele ce te
înconjoară, amintindu-ţi de trecut.
Văzându-şi
urzicile şi cămaşa, Eliza zâmbi bucurată şi sărută mâna regelui, iar el o
strânse la pieptului său.
Arhiepiscopul
tit urma să-i şoptească regelui vorbe de rău, dar ele nu ajungeau la inima lui,
şi el rămase neclintit în hotărârea sa: a doua zi trebuie să se facă nunta şi
însuşi arhiepiscopul ca trebui să-i pună copilei coroana pe creştet. De ciudă,
atât de jos pe frunte îi trase arhiepiscopul cercul îngust de aur, încât l-ar
fi durut pe oricine, dar Eliza nici măcar nu băgă de seamă, căci alta era
durerea ei. Ea se gândea neîncetat la frăţiorii săi cei dragi şi buzele îi
rămâneau mereu strânse, să nu le scape vreun cuvânt, doar în ochi îi strălucea
o dragoste fierbinte pentru bunul şi frumosul rege, care făcea orice, numai
să-i aducă bucurie. Cu fiece zi simţea ea că-l îndrăgeşte tot mai mult. O,
de-ar fi putut să-i povestească suferinţele ei! Dat trebuia să tacă până când
îşi va fi sfârşit lucrul.
Noaptea
se furişa pe tăcute până-n odăiţa aceea tainică a ei, asemănătoare unei
peşteri, şi împletea acolo o cămaşă după alta. Erau de acum gata şase cămăşi,
dar când să se apuce de-a şaptea, văzu că nu mai are urzici.
Eliza
ştia că poate găsi asemenea urzici la ţintirim. Şi iat-o, furişându-se noaptea
afară din palat, cu inima strânsă de frică, pe lungile alei din grădină, apoi
pe uliţele pustii, până la ţintirim. N-apucă însă să intre bine, că şi văzu
adunate pe-o placă de ormânt un sobor întreg de vrăjitoare. Despuiate şi hâde,
se rânjeau cu ură la ea, clănţănindu-şi dinţii.
Luâdu-şi
inima-n dinţi, Eliza se repezi fuga pe lângă ele, smulse un braţ de urzici şi
tot aşa, într-un suflet, se întoarse acasă.
Doar un
singur om, arhiepiscopul, nu dormise în noaptea aceea şi o văzuse pe Eliza. Vpzându-şi
el îndreptăţite bănuielile, veni dimineaţă la rege şi-i povesti ce-a văzut
noaptea.
—
Alung-o, măriata! boscorodi el. E vrăjitoare!
— Ba
nu-i adevărat, Eliza e nevinovată! răspunse cu înverşunare regele, dar îndoiala
se strecură în inima lui.
Noaptea
regele se făcu numai că doarme, şi iată c-o văzu el pe Eliiza că se scoală şi
se strecoară afară din iatac până-n odăiţa ei cea de taină. Şi-n nopţile ce-au
urmat se repetă acelaşi lucuru.
Tot mai
tare se posomorâ regele. Eliza vedea şi ea, dar nu înţelegea ce-l nemulţumea
atâta. Şi i se strângea inima de jale şi pentru el şi pentru fraţii ei. Lacrimi
strălucitoare ca mărgăritarele picurau pe veşmintele ei cele bogate, se
liniştea numai la gândul că curând-curând are a se sfârşi greaua şi chinuitoarea
muncă: zece cămăşi erau de acum gata, dar pentru a unsprezecea iar nu i-au
ajuns urzicile. Încă o dată, o ultimă dată trebui să se ducă la ţintirim şi să
smulgă câteva mănunchiuri de urzici. Se gândea ci groază Eliza la ţintirimul
cel pustiu, unde-şi ţineau soborul vrăjitoarele, dar n-avea încotro.
Noaptea
ieşi pe furis din palat, iar regele şi arhiepiscopul, urmărind-o, văzură cum se
strecoară ea în ţintirim, văzură şi vrpjitoarele. Oare ce poate să facă regina
aici cu ele naoptea?!
— Acu
vezi şi măria ta că vrpjitoarele, eu ce puneam! se bucură arhiepiscopul. S-o
ardem pe rug!
Şi
regele n-avu chip s-o mai apere.
O luară
deci străjerii domneşti pe regină din odăile ei cele strălucite şi-o duseră s-o
închidă într-o hrubă întunecoasă şi umedă, cu gratii de fier la ferestre, în
care năvălea şuierând vântul. Şi în loc de veşmintele cele bogate şi aştenutul
cel de puf îi aruncară înăuntru braţul cel de urzici, pe care le smulsese ea la
ţintirim, să-i slujească de căpătâi, şi cămăşile cele aspre, să-i fie de
aşternut.
Dar
nimic altceva nici nu-şi mai dorea Eliza. Cu bucurie se apucă ea iar de lucru.
Seara
auzi fâlfâind la ferestele zăbrelite aripi de lebădă. Era cel mai mic dintre
fraţi care-o găsise pe surioara sa, şi Eliza izbucni în plâns de bucurie, văzându-l,
cu toate că ştia că-i rămâne de trăit doat o noapte. În schimb însă, lucrul ei
se apropia de sfârşit şi fraţii ei erau aici!
Toată
noaptea stătu Eliza să împletească ultima cămaşă. Şoarecilor, care mişunau prin
hrubă, li se făcu milă de ea şi pentru a-i ajuta măcar cu ceva, Începură să
adune şi să-i aducă la picioare firele împrăştiate, iar o mierlă, pe prichiciul
ferestrei cele zăbrelite, o mângâia cu ciripitul ei.
În zori,
pân-a răsări soarele, bătură la porţile palatului cei unsprezece fraţi ai
Elizei şi cerură să li se îngăduie a vorbi cu regele. Li se răspunse că regele
doarme încă şi nimeni nu-şi poate lua îndrăzneala să-l tulbure. Dar ei nu se
dădeau duşi şi urmau să roage să li se îngăduie intrarea. Regelui auzi glasuri
şi-şi scoase capul pe fereastră, să afle despre ce-i vorba. Dar chiar în clipa
aceea răsări soarele şi regele văzu doar cum s-au înălţat în zbor deasupra
palatului unsprezece lebede sălbatice.
Lumea
ieşea bulub afară din oraş să privească cum o să ardă pe rug vrăjitoarea ce le
fusese regină. O jalnică mârţoagă trăgea teleaga în care şedea Eliza, îmbrăcată
doar într-o cămaşă de pânză aspră, cu minunatele ei plete revărsate pe umeri şi
cu faţa mai albă ca neaua. Până şi acum, în drum spre moarte nu-şi lăsă din
mâini lucurl: zece cămăşi zăceau gata împletite la picoarele ei, iar cea de-a
unsprezecea era şi ea mai gata.
—
Uitaţi-vă la vrăjitoarea asta! răsunară glasuri în mulţime. Nici acum nu se
lasă ea de uneltele ei cele vrăjitoreşti! Să i le smulgem şi să i le rupem
bucăţi!
Sute de
mâini se întinseră spre Eliza să-i smulgă cămăşile, dar chiar în clipa aceea se
arătară în zbor unsprezece lebede coborând pe loitrele căruţei şi bătând
ameniţător din aripile lor puternice. Lumea se dădu speriată în lături.
— E un
semn al cerului! Regina e nevinovată! se porniră şoapte prin mulţime, dar
nimenea nu cuteză să-şi spună cu glas tara gândul.
Şi iată
că tomai când s-o înşface de mâini călăul, Eliza zvârli într-i clipită cămăşile
pe lebede şi cum se atinseră cămăşile de penele lor, toate cele unsprezece
lebede pe loc se prefăcură iar în prinţii cei frumoşi.
Numai
cel mai mic rămăsese cu o aripă de lebădă în loc de mâna stângă; căci surioara
n-apucase să mai sfârşească de-mpletit mâneca celei din urmă cămăşi.
— Acuma
pot vorbi! strigă Eliza. Sunt nevinovată!
Şi
lumea, care văzuse tot ce se întâmplase, se închină adânc în ffaţa ei, dându-i
slavă, da Eliza căzuse în nesimţire pe braţele ei. O doborâse spaima şi chinul
ce-l îndurase.
— Da, e
nevinovată! spuse cel mai vârstnic dintre fraţi, pornind să povestească cum
s-au întâmplat toate.
Şi în
vreme ce vorbea el se răspâdiră deodată în văzduh miresmele a mii şi mii de
trandafiri: fiece lemn din rug dase rădăcini şi muguri, şi iată că pe locul
unde trebuia să fie arsă de vie Eliza, tot creşteau văzând cu ochii mii şi mii
de trandafiri roşii ca focul. Iar sus de tot în vârful rugului strălucea ca o
stea o floare orbitor de albă.
Regele
supse floarea cea albă, o puse pe pieptul Elizei, şi ea se trezi împăcată şi
zâmbitoare, în vreme ce, în aceeaşi clipă, toate clopotele din oraş dădură
singure zvon, păsările se adunară în stoluri nenumărate, şi se porni spre palat
un asemenea alai, cum nu mai văzuse nici un rege niciodată!
Basme fermecate
Editura Hyperion, Chişinău - 1991.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu