Dârzul soldăţel de plumb

Dârzul soldăţel de plumb

de Hans Christian Andresen 

            A fost odată pe lumea asta douăzeci şi cinci de soldăţei de plumb. Erau cu toţii de-o mamă făcuţi voiniceii noştri, feciori ai unei bătrâne linguri de plumb şi, vasăzică, îşi veneau fraţi drepţi unul altuia. Şi ce frumuşei mai erau – cu puşca pe umăr, pieptul bombat, mondrirul roşu cu albastru. O minune de soldaţi!

            Dar că nu prea le venea lor bine, culcaţi toţi douăzeci şi cinci, în cutia ceea de carton strâmtă şi întunecoasă în care-şi aveau cazarma. Până când, odată, iată că li se deschide cutia, şi numai ce aud voinicii noştrii un strigăt: ” Tii! Soldaţi de plumb!” S-au uitat ei să vadă cine strigă şi au zărit un băieţel mic-mititel, care prinsese să bată din palme de bucurie. Era ziua lui de naştere, şi băieţelul pe loc se apucă să se joace cu ei. Dar când îi înşirui el pe masă – ce să vadă: toţi fraţii erau buni-teferi şi semănau leit, doar al douăzeci şi cincilea, sărmanul, n-avea un picior. El fusese turnat cel din urmă şi uite că tocmai pentru piciorul lui nu mai ajunsese o picăturică de plumb. Însă el şi într-un picior tot ţanţoş se ţinea. Ba cum s-a dovedit mai apoi, tot el era şi cel mai viteaz dintre fraţi.

            Pe masa unde-şi orânduise băieţelul soldăţeii mai erau o mulţime de alte jucării, dar mai frumos ca toate jucăriile era un minunat castel de carton. Prin micile lui ferestre i se vedeau toate odăile, iar de ujr împrejur îl împresura o oglijoară, ce semăna întru totul cu un lac mititel. Pe malul lacului se înălţau nişte pomişori veşnic verzi, iar în luciul lui se oglindeau câteva lebede mici lebede de ceară aurie. Mu-şi mai venea să-ţi iei ochii de la minunăţia aceea de castel: dar şi mai minunată era copila din faţa uşilor larg deschise ale castelului. Şi ea tot din carton era făcută. Purta o fustiţă subţire de batist, iar pe umeri avea o panglicuţă albastră de mătase, prinsă c-o agrafă mică-mică, cât un fulg sclipitor de argint, dar care mai s-o acopere toată, atât era de gingaşă şi mititică fata. Stătea într-un picioruş, cu amâdouă mâinile întinse, căci era dansatoare copila, iar celălalt picior şi-l ridicase atât de sus, încât soldăţelul nostru nici nu-l văzu la început, închipuindu-şi că şi fata cea frumoasă e fără picior, cum e el.

            “Ia aşa o nevastă de-aş avea! – făcu în sinea sa soldăţelul. – Numai că o fi neam mare, se vede, dacă trăieşte într-un castel ca ăsta. Iar eu stau într-o cutie, ba încă ne-am îbghesuit în ea toţi douăzeci şi cinci. Nu, nu-s eu de ea, şi nici ea de mine, dar, de, tot nu strică că facem cunoştinţă!” – şi se pitulă soldăţelul nostru în dosul unei tabachere care se afla şi ea aici pe masă. Din ascunzătoarea lui putea privi acum în voie la frumoasa dansatoare, care tot urma să stea aşa într-un picior, fără semn de oboseală.

            Seara toţi ceilalţi soldăţei au fost puşi la loc în cutiuţa lor, să se culce odată cu toată lumea. Dar cearcă să dormi, când tocmai vremea asta le rămâne jucăriile să se mai joace şi ele! Ciocăneau din răsputeri soldăţeii în capacul cutiei, dornici să răzbească afară şi să se joace şi ei de-a musafirii şi de-a războiul, după care să dănţuie balul ce-l porniseră jucăriile. Se.nvârtea de mama focului sfârlează, ţopăia ceondeiul pe tăbliţă, se trezise până şi canarul în colivia lui la zarva şi larma aceasta. Numai soldăţelul şi dansatoarea nu se clintiseră din loc. Ea urma să stea tot aşa într-un picioruş cu mâinile întinse, iar el încremenise cu puşca pe umăr şi nu-şi mai lua ochii de la dânsa.

            Orologiul bătu douăsprezece. Şi de odată – ţac! ţac! – se deschise tabachera. Dar nu era tutun în tabachera asta, ci sălăşluia în ea un mic spiriduş negru şi răutăcios, cioplit cu mare măiestrie.

            — Hei tu, soldăţelule! – strigă spiriduşul. – La cine-ţi holbezi tu ochii, măi? Mai vezi-ţi lungul nasului.

            Dar soldăţelul se făcu a nu-l auzi.

            — Aha, de ăşti-mi eşti! – se îndârji spiriduşul. – Ei lasă, ai să vezi tu mâine dimineaţă!

            Dimineaţă, când se treziră ai casei, copiii îl găsiră pe soldăţel şi-l mutară pe fereastră. Apoi, cine ştie, ori că spiriduşul o fi făcut pozna, ori c-o fi fost vântul de vină, dar fereastra se deschise şi numai ce se pomeni soldăţelul nostru pornind – bâldâbâc! cu capu-n jos de la al treilea etaj. Tii, ce spaimă a mai tras! Drept în cap a căzut sărmanul, de-a rămas cu el înfipt între pietrele caldarâmului şi cu singuru-i picior, împungând văzduhul.

            Slujnica şi cu cel mai mic dintre copii au dat îndată fuga afară să-l caute pe soldăţel. L-au căutat ei multă vreme. Odată a fost chiar cât pe ce să calce pe el slujnica, dar nici nu l-a zărit. Să fi strigat soldăţelul nostru: “Aicea sunt!”, bineînţeles că l-ar fi găsit ei îndată. Dar el era soldat, purta uniformă, şi nu-i şedea bine, socotea el, să strige-n gura mare pe stradă.

            Apoi s-a iscat şi o ploaie. Ploua din ce în ce mai tare, până s-a pornit să toarne cu găleata. Iar când a stat ploaia, au dat buzna afară casă doi băieţei şi cât ai clipi din ochi l-au zărit.

            — Ia te uită! – strigă unul din ei. – Un soldat de plumb! Ce-ar fi să-i dăm drumul pe apă?

            Pe loc au şi meşterit băieţii o bărcuţă dintr-o bucată de ziar, l-au pus pe soldăţel în ea şi i-au dat drumul pe apa şanţului. Bărcuţa sălta pe apă, iar băieţaşii alergau pe trotuar în urma ei, râzând de plăcere. Doamne! ce mai băteau valurile în pereţii bărcuţei, şi cum se mai ducea ea la vale pe sforul apei! Păi, că şi ploaia fusese, nu glumă! Tremura ca varga soldăţelul în bărcuţa lui, dar se ţinea dârz, cum i se şi cuvine unui adevărat soldat: puşca pe umăr, capul sus, pieptul înainte!

            Până când iată că ajunse bărcuţa sub un podeţ şi se lăsă de odată un întuneric mai negru chiar ca-n cutia ceea a soldăţelului.

            “Şi oare unde m-o mai fi ducând apa asta? – cugeta el. – Numai păcătosul cela de spiriduş de-o fi ştiind! Eh, s-o fi avut eu cu mine-n barcă pe micuţa dansatoare, nu-mi păsa să fi fost şi de trei ori mai întuneric!”

            Şi cum sta şi cugeta el aşa, hop că tâşneşte de sub podeţ un guzgan mare de apă care-şi avea acolo sălaşul.

            — Stai, cine eşti? – strigă guzganul. – Dă încoace paşaportul!

            Dar soldăţelul nu-i răspunse, ci doar îşi încleştă şi mai strâns puşca-n mâini. Iar guzganul, vărând aşa, se luă înot după bărcuţă. Ah, ce mai scrâşnea el din dinţi, răcnind către surcelele, firele de paie şi alte câte le mai ieşeau în cale:

            — Ţineţi-l! Opriţi-l! N-a plătit vama! N-are paşaport!

            Între timp bărcuţa îşi luase vânt şi curând avea a ieşi de sub podeţ, căci prinsese a se zări în faţă ca o zare de lumină, dar chiar în clipa ceea porni să se audă un vuiet înspăimântător, un vuiet de să bage în sperieţi şi pe cel mai viteaz dintre viteji! Ei, ia gândiţi-vă: dincolo de podeţ şănţileţul se sfârşea, văzându-se de la mare înălţime într-un uriaş canal! În mica lui corăbioara de hărtie soldăţelul nostru era în aceeaşi primejdie acum, pe valurile astea, cum am fi fost noi, să zicem, într-o barcă adevărată, deşi de curent sre-o vâltoare de cascade.

            Purtată cu repejune, bărcuţa ieşi de sub podeţ. Nimic n-o mai putea opri acum. Dar sărmanul nostru soldăţel se ţinea tot atât de voiniceşte şi nici nu clipi din ochi măcar, când bărcuţa prinse să i se învârtească pe loc, luă apă şi începu să se scufunde. Iată-l pe soldpţelul nostru în apă pân-la brâu, apoipân-la gât, apoi iată că-i trece şi peste cap apa. O clipă îşi mai aminti soldăţelul de mica şi frumuşica sa dansatoare, pe care nu-i mai era dat s-o vadă vreodată şi parcă-i răsună în auz un vechi cântec ostăşesc:

Păşeşte dârz tot înainte!

Vitejii sunt nemuritori!

            Hârtia înmuiată de apă, se rupse, şi soldătelul se scufundă în valuri mai-mai să se-nece, dar chiar în clipa aceea – hap! – se pomeni înghiţit de un peşte.

            Ai, ce întuneric şi strâmtoare mai era în măruntaiele peştelui aceluia! Mai întuneric chiar decât sub podeţ şi mai strâmt decât în cutie! Dar soldăţelul nostru se ţinu şi aici cu dârzenie – întins cât era de lung, cu puşca încleştată în mâini.

            Apoi, deodată, peştele care-l înghiţise prinse să se zbată din răspunteri, să se cufunde, să sarăşi, în sfârşit, se molcomi. Mai trecu aşa un timp şi deodată, din bezna ce-l învăluia pe soldăţel luci ca un fulger şi într-o clipă se luminară: “Asta-i bună! Un soldăţel de plumb!”

            Ca să vedeţi ce se întâmplase: peştele fusese prins, dus la paiţă şi de-aici ajunsese pe-o masă de bucătărie, unde bucătăreasa îl spintecă c-un cuţit mare şi, dând de soldăţel, îl luă cu două degete de talie şi-l duse în casă la copii. Toată lumea se adună să privească la minunatul călător, dar soldăţelul nostru îşi ţinu şi acum firea şi nu se-nfumură deloc.

            Vasăzică, îl puseră pe masă pe soldăţel şi deodată – câte minuni nu se-ntâmplă pe lumea asta! – voinicul nostru se văzu în aceeaşi odaie, cu aceiaşi copii, înconjurat de acelaşi jucării, în mijlocul cărora se înălţa mândru castel. Iar în pargul lui stătea tot aşa mica şi frumoasa dansatoare – înălţată într-un picioruş, cu amândouă mâinile întinse, fără să-şi piardă nici o clipă firea, căci era şi ea tot atât de dârză precum era el! Aşa de mişcat se simţi soldăţelul, că mai-mai să pornescă a-i curge din ochi două mici lacrimi de plumb. Dar soldatului nu-i şade frumos să plângă, şi doar că se uită el o dată la ea, şi ea la el, dar de rostit nu rostiră amândoi nici un cuvânt.

            Şi cum stăteau ei aşa cu toţii, hop că unul din băieţei îl înşfăcă deodată pe soldăţel şi zvârr! În sobă cu el. Cine ştie ce-i venise, poate tot ticăitul cel de spiriduş din tabacheră îl îndemnase şi la treaba asta.

            Stătea acum în sobă soldăţelul, luminat de vâltoarea lemnelor aprinse şi simţea că-i e nespus de cald – dar ce-l arde, focul sau dragostea, nici el nu ştia. Vopseaua de pe el se scorojise toată – ori că de inimă rea, ori de atâta stat în apă, nici asta n-avea cine-o şti. Dar şi acum stătea tot aşa drept soldăţelul nostru, încleştându-şi strâns în mâini puşca, cu ochii ţintă la frumoasa dansatoare, care-l privea şi ea; stătea şi simţea că se topeşte.

            Apoi, iar nu se ştie cum s-a făcut, dar deodată uşa se dădu de perete, un vârtej de vânt o luă pe frumoasa dansatoare, şi ea, fâlfâind ca un fluturaş, zbură drept la soldpţel în sobă. Flacăra o cuprinse – şi într-o clipă gata a fost! Flacăra o cuprinse – şi într-o clipă gata a fost! Când o mai văzu şi pe asta – se topi de tot soldăţelul nostru.

           A doua zi, scoţând cenuşa din sobă, slujnica găsi un mic bulgăraş de plumb ce semăna a inimioară. Şi o agrafă, pârjolită de flăcări, neagră, ca o bucată de cărbune. Asta era tot ce mai rămăsese din dârzul soldăţel de plumb şi micuţa dansatoare.

 

Basme fermecate

Editura Hyperion, Chişinău - 1991.