Prinţesa Cerului
de Rino Alaimo
La început erau
doar Umbra şi Lumina, mereu împreună, de nedespărţit, niciodată unul fără
celălalt. Lumina domnea asupra zilei. Umbra era suveranul nopţii.
Regele Umbră şi
regina Lumină au avut o fetiţă şi s-au instalat împreună cu ea într-un palat
somptuos construit pe nori.
Tinerei prinţese
îi plăcea să poarte doar o bijuterie: o mică şi delicată stea de mare pe care
i-o dăruise un marinar, singurul ei prieten. De alte podoabe n-avea nevoie,
căci o şuviţă lungă şi ondulată din părul ei sfida noaptea strălucind pe cer.
Această şuviţă,
ca o semilună luminoasă, era singura licărire în întunericul serii.
Fetiţa a primit
numele de Luna. În ea se amestecau splendoarea zilei şi misterul tenebrelor.
Dar, într-o noapte,
regele Umbră, cumplit de invidios pe lumina Lunii, a răpit-o şi a ascuns-o pe
pământ.
Acolo jos,
numeroase case cu mai multe încăperi puteau, mai bine ca oriunde, să ascundă un
secret.
Profitând de
somnul captivei sale, regele Umbră se furişa în casă şi pătrundea în visele
copilei ca să-i fure lumina.
Atunci, şuviţa,
la fel ca visele Lunii se stingea puţin câte puţin.
Dezanădăjduită
după dispariţia fiicei sale, Lumina a cerut ajutorul marinarului, care căătorea
mai mult decât oricine şi ştia mai bine decât oricine unde să găsească
ascunzişurile necunoscute.
Marinarul a
acceptat să o ajute pe regină şi a scotocit toate peşterile, toate bârlogurile
de căpcăun, de balaur, de vârcolac şi de vrăjitoare.
A căutat-o pe
Luna pe cele şapte oceane, pe fundul adâncurilor şi pe uscat. Zadarnic însă:
niciunul dintre monştrii aceia nu o capturase pe prinţesă.
Iar Luna, cu cât
trecea timpul, cu atât se simţea mai singură şi mai izolată, pierdută în acea
lume străină, atât de departe de palatul ei.
Chiar dacă nu a
reuşit s-o găsească pe rinţesă, marinarul nu s-a dat bătut. A pescuit câte
stele de mare puteau să încapă în barca lui şi a presărat cerul cu ele, de la
pământ până în vârful bolţii. Căci, în adâncul inimii, spera că Luna va urma
într-o yi acest drum pentru a se întoarce acasă.
Stelele,
îmbrăcate în cristalele sărurilor marine, străluceau atât de tare, încât într-o
noapte, când orice speranţă părea să se fi stins. Luna a văzut pentru prima
oară o rază luminoasă pătrunzând pe fereastra închisorii ei.
A ridicat ochii
spre cer şi l-a văzut luminat tot de un şir de stele scânteietoaare
asemănătoare ce aceea pe care marinarul i-o dăruise odinioară.
Prinţesa a
hotărât să urmeze această potecă înstelată care a dus-o, în sfârşit, acasă.
Pentru un timp
care a părut nesfârşit, mama şi-a strâns fiica adorată lângă inima ei plină de
bucurie.
Regele s-a temut
atât de mult de furia reginei încât a preferat să se ascundă în spatele ei.
Şi astăzi încă,
atunci când Lumina străluceşte, putem vedea cum Umbra se ascunde în spatele tuturor
lucrurilor.
Pentru a
sărbători întoarcerea prinţesei, regina a poruncit ca stelele să fie lăsate pe
cer, pentru ca toţi cei care pierd drumul să-l poată regăsi.
De atunci,
stelele luminează fiecare noapte cu strălucir lor. Focurile lor îl călăuzesc pe
călătorul rătăcit şi le redau speranţa celor care au pierdut-o.
Prinţesa
cerului,
Editura
Univers, 2018.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu