Zdrenţăroasa

Zdrenţăroasa

de Joseph Jacobs

            A fost odată, într-un palat mândru de pe malul mării, un nobil foarte bătrân şi bogat, care nu mai avea nici nevastă, nici copii, ci doar o nepoţică al cărui chip nu-l văzuse însă niciodată. Bătrânul o ura amarnic, căci fiica lui cea mai iubită murise la naşterea copilei. În clipa în care moaşa i-a adus pe braţe pruncul, bătrânul îndurerat a jurat să nu-şi vadă vreodată nepoata, cât timp va trăi.

            Acestea fiind spuse, bătrânul gentilom s-a întors cu spatele la prunc şi s-a aşezat lângă fereastră privind marea şi plâgându-şi fiica pierdută. O jeli până ce părul şi barba-i cea albă îi trecură de umeri, se înnodară de scaunul pe care stătea şi se strecurară prin crăpăturile duşumelei; iar lacrimile-i amare căzură pe pervaz îşi croiră drum prin piatră şi formară un pârâiaş ce se vărsa în mare. În tot acest timp, nepoata creştea, fără ca nimeni să-i poarte de grijă, s-o îmbrace. Doar bătrâna moaşă îi mai dădea câte un rest de mâncare din bucătărie sau câte o zdreanţă din hainele aruncate de alţii. Restul servitorilor din palat o goneau cu lovituri şi cuvinte batjocoritoare, astfel că fata se tot ascundea, plângând, printre tufişuri.

            Încet-încet, copila crescu, precum v-am spus; fără cine ştie ce mâncare sau haine, bătând câmpiile şi păşunile în compania unui gâscar care cânta din nai cu bucurie, atunci când copilei îi era foame sau frig, sau somn, încât uita până la urmă de necazuri şi începea să danseze, având ca parteneri gălăgioşii gâscani.

            Veni vorbă într-o bună zi cum că însuşi regele avea să treacă prin acele locuri şi chiar avea să meargă la un bal într-un oraş vecin. La acest bal erau invitaţi toate doamnele şi toţi domnii din împrejurimi, căci fiul regelui, unicul prinţ, dorea să îşi aleagă o soţie.

            Una dintre invitaţiile regale ajunse până la palat cu barca, iar servitorii o predară stăpânului, aşezat în acelaşi scaun lângă fereastră, înfăşurat în părul lung şi alb şi plângând în dreptul pârâului format de ale sale lacrimi.

            De cum auzi porunca regelui, însă, bătrânul gentilom îşi şterse lacrimile şi porunci să i se aducă foarfeci, cu care să se elibereze din strânsoarea părului vălmăşit ce-l ţinea prizonier. După aceea, trimise să îi fie pregătite hainele cele scumpe, bijuteriile şi se găti. În cele din urmă, ordonă slugilor să i se pregătească armăsarul cel alb şi să se pună şaua din mătase aurită, pentru a-şi întâmpina regele aşa cum se cuvine.

            Despre pregătirile neîncetate din oraş auzise şi Zdrenţăroasa; iată de ce stătea rezemată de uşa bucătăriei şi plângea nefericită, căci nu putea ajunge şi ea să vadă balul. Bătrâna moaşă îi auzi suspinele şi merse la stăpânul palatului imporându-l, încercând să îl înduplece să o ia cu el şi pe nepoata sa.

            Bătrânul încruntă sprâncenele şi-i porunci să tacă din gură, în vreme ce slugile celelalte îşi dădeau coate, zicând:

            — Zdrenţăroasa este fericită în hainele ei, n-are decât să se joace ziua întreagă cu gâscanii ei şi cu gâscanul, e porivită pentru el.

            Cu toate acestea, moaşa nu se lăsă mai prejos şi îl mai rugă pe gentilom încă o dată; dar unicul răspuns se oglindea în privirile crâncene, însoţite de vorbe tăioase. În cele din urmă, moaşa fu scoasă afara din încăpere de batjocorelile şi răutăţile celorlalte slugi.

            Plângând, la rândul său, din cauza nereuşitei sale, moaşa merse să o caute pe Zdrenţăroasa; dar copila fusese întoarsă de la intrarea în palat de către bucătar şi fugise să-i povestească gâscanului durerea pricinuită de faptul că nu putea lua parte la balul regelui.

            După ce o ascultă cu luare aminte, gâscanul o rugă să se înveselească şi îi propuse să meargă împreună în oraş să îl vadă pe rege şi toate minunile pregătite pentru el. Fata îşi privi amărâtă zdrenţele cu care era acoperită şi picioarele desculţe, dar gâscanul începu câteva acorduri muzicale voioase, iar copila uită pe dată de supărare şi necazuri. Fără să îşi dea seama, fata ajunse, ţinându-se de mână cu paznicul gâştelor, înconjuraţi de gâscani, dansând cu toţii fericiţi, pe drumul spre oraş.

           Nu merseră ei mult timp pe acel drum, când, iată că le ieşi în cale un tânăr frumos şi cu straie scumpe îmbrăcat, care îi opri să îi întrebe care era drumul către castelul la care avea să se oprească regele. Aflând că şi cei doi se îndreaptă într-acolo, tânărul descălecă şi porni alături de ei.

            Paznicul gâştelor îşi scoase naiul şi începu să cânte o melodie gravă şi dulce, în vreme ce străinul privi atât de îndelung la chipul ales al Zdrenţuitei, încât se îndrăgosti de ea şi o ceru de mireasă.

            Copila însă râse şi îşi scutură căpuşorul auriu:

            — Ţi-aş aduce ruşine, dacă te-ai căsători cu o fată ce păzeşte gâştele, spuse ea, mai bine du-te şi cere-o de soţie pe una dintre doamnele adevărate de la balul regelui, şi nu îţi bate joc de sărmana Zdrenţăroasă.

            Cu cât copila îl refuza mai abitir, cu atât naiul suna mai dulce şi cavalerul se îndrăgostea mai tare. În cele din urmă, o imploră să vină la balul regelui din noaptea accea, la miezul nopţii, exact aşa cum era îmbrăcată, cu tot cu gâscarul şi cu gâştele după ea, în picioarele goale. Îi promise că avea să danseze cu ea în faţa regelui şi a tuturor curtenilor şi îi spuse că o va prezenta drept iubita şi onorata lui soţie.

            Veni şi noaptea, iar sala palatului cea mare se umplu de lumină şi de muzică, de domni şi de doamne ce dansau în cinstea regelui. dar, ce să vezi, exact la cea de a douăsprezecea bătaie a ceasului, pe porţile cele mari ale castelului îşi făcu apariţia Zdrenţăroasa, însoţită de gâscar şi de gâştele zgomotoase. Cu toţii traversară sala balului, iar de o parte şi de alta doamnele şuşoteau una alteia, domnii râdeau, iar regele şedea pe tron încremenit de uimire.

            De cum grupul cel ciudat ajunse în faţa tronului, iubitul Zdrenţăroasei apăru de lângă rege şi îi ieşi în întâmpinare. Îi luă mâna, o sărută de trei ori şi se întoarse către rege.

            — Tată, rosti el, căci era prinţul în persoană, m-am hotărât. Aceasta este mireasa mea, cea mai frumoasă fată din toată lumea şi cea mai bună!

            Şi înainte să termine prinţul ce avea de spus, gâscarul îşi duse naiul la gură şi cântă o melodie asemănătoare cântecului îndepărtat al păsărilor din păduri. Pe măsură ce cânta, zdrenţele copilei se transformau în straie alese, bătute în pietre scumpe, iar deasupra părului auriu îi fu aşezată o coroană de aur, în vreme ce gâştele se preschimbară pe dată în paji eleganţi care îi purtau trena cea lungă a rochiei.

            Regele se ridică de pe tron şi o salută ca pe o fiică, iar trompetele răsunară în onoarea noii prinţese. Pe stradă, oamenii îşi şopteau unii altora:

            — Acum prinţul şi-a ales de soţie pe cea mai frumoasă fată din lume!

            De atunci înainte nimeni nu l-a mai văzut pe gâscar, nimeni nu a aflat ce a păţit. Bătrânul se întoarse în palatul său aflat la marginea mării, căci nu putea sta la curte, din moment ce jurase să nu privească nicicând chipul nepoatei sale.

            Prin urmare, tot acolo mai şade şi în ziua de azi şi poate că îl veţi putea vedea cândva, cum stă şi plânge mai amărât ca niciodată, privind, în depărtări, marea.

Cântăreţul vrăjitor şi alte basme englezeşti,

Editura Corint, Bucureşti - 1998.