Croitorașul cel isteț
de Frații Grimm
A fost odată ca niciodată o domniță și domnița asta era
atât de fudulă, că nu-i mai intra nimeni în voie. Și de se întâmpla să vie
vreun flăcău în pețit, îl punea numai decât să-i
ghicească vreo ghicitoare și de n-o putea dezlega, îl arunca fără milă,
batjocorindu-l în fel și chip. Trecură așa nenumărate rânduri de pețitori pe la
curtea împărătească și-n cele din urmă, văzând că n-o scoate cu nici unul la
capăt, domnița porunci să se dea sfoară-n țară că se va mărita cu acela care va
fi în stare să-i dezlege o ghicitoare și că n-are decât să poftească oricine-o
vrea, fie el de neam, fie el om de rând.
Se gândiră mulți să-și încerce norocul și-ntre ei iată că s-au nimerit să
fie și trei croitori, pe care întâmplarea îi adusese pe același drum. Când
plecaseră în pețit, doi dintre ei, care erau mai mărișori de ani, își făcuseră
socoteală că așa cum nu dăduseră niciodată greș cu acul, și doar era vorba de
împunsături iscusite, nu jucărie! N-aveau să dea greș nici acum, când trebuia să
dezlege doar o ghicitoare. Cel de-al treilea își dădu cu ideea că de aici o să-i
vie și lui norocul, că din altă parte, știa el bine, n-avea de unde să-l aștepte...
Cei doi, văzând câte parale face, încercară să-l povățuiască:
— Măi flăcăule, mai bine ți-ai vedea de treabă și-ai sta frumușel acasă, că
așa, fără minte cum ești, tot n-ai s-ajungi la nimic!
Dar te pui cu el! Avea inima ușoară, de parcă i-ar fi
adus laude că e cine știe ce isteț, și le zise că, de vreme ce-a clocit în
minte gândul ăsta, n-o să-l lase nici în ruptul capului și că de găsit o să
găsească într-un fel cum s-o scoată la capăt. Și-o porni la drum, plin de
voioșie, de parcă toată lumea era a lui.
Când ajunseră la curtea împărătească, cei trei croitorași
trimiseră vorbă domniței că așteaptă să-i pună și pe ei la încercare cât mai
degrabă, întrucât ei sunt tocmai oamenii potriviți s-o dezlege, având o minte
atât de subțirică, c-ar putea-o trece cu ușurință prin urechea unui ac.
În clipa când se înfățișară înainte-i, domnița întrebă:
— Am două feluri
de păr în cap: de câte culori or fi?
— Păi dacă-i vorba
numai p-atât, se grăbi să răspundă cel mai în vârstă dintre croitori, apoi
trebuie să fie negru și alb, ca postavul care bate-n culoarea piperului și-a
sării, de se cheamă chiar așa: sare și piper.
După ce-i ascultă răspunsul, domnița-i zise:
— N-ai ghicit; să
vedem ce spune mijlociul.
Al doilea fu încredințat c-o brodește sigur și zise:
— De nu e nici
alb, nici negru, atunci de bună seamă că-i roșu și cafeniu, ca surtucul pe
care-l poartă taica la sărbători.
— N-ai ghicit nici
tu, răspunse domnița. Ia să-l auzim pe prâslea, că, după nas, mi s-ar părea că
știe el ceva...
Croitorașul nu luă în seamă batjocura și, înaintând fără
sfială, grăi:
— Domnița are pe dup-o
ureche un fir de păr ca argintul și altul ca aurul și astea sunt cele două
feluri de păr.
Auzindu-l, domnița se îngălbeni ca șofranul și fu cât
pe-aci să leșine de spaimă, căci croitorașul ghicise ceea ce ea credea că nici
un om de pe fața pământului n-ar putea să știe. Totuși, cercă să se stăpânească
și, după ce-și mai veni în fire, zise:
— Dac-ai ghicit,
ai ghicit, nu mă pot împotrivi... Dar vorba e că doar cu atât n-o să mă poți
lua de nevastă și se cade să te mai supun la o încercare! Jos în grajd am un
urs. Să dormi la noapte cu el și dacă mâine-n zori, când m-oi trezi eu, te mai
afli în viață, să știi că te iau de bărbat. Dar în sinea ei se gândea așa: „Las’
că mă descotorosesc eu de tine, procopsitule, că din ghearele ursului până acum
n-a scăpat nimeni cu zile!“
Dar croitorașul nu se înspăimântă defel, ci, dimpotrivă,
grăi cu veselie:
— Ciocul și
norocul! Că ăl de îndrăznește și încearcă înseamnă că pe jumătate a și
câștigat.
De îndată ce se lăsă înserarea, îl duseră pe croitoraș în
grajd, unde-și avea ursul culcușul. Cum îl văzu, dihania vru să se năpustească
asupră-i și să-i dea una zdravănă cu laba, de bun venit.
— Hei, mai încet,
mai încet, ursule, strigă croitorașul. Ce te pripești așa? Că te-oi potoli eu,
să mă pomenești!...
Și ca și când n-ar fi avut nici o grijă și nu l-ar fi
așteptat nici o primejdie, scoase domol din buzunar niște nuci și spărgându-le
între dinți începu să le ronțăie miezul. Când văzu asta ursul, i se făcu poftă
să mănânce nuci. Croitorașul, care era un pișicher cum nu s-a mai văzut, băgă
mâna-n buzunar și făcându-se, pasămite, că-și uitase cum l-a primit ursul, îi
întinse un pumn plin, dar nu de nuci, ci de pietre...
Ursul le vârî în gură la iuțeală, dar nu le putu sparge,
oricât încleștă el din măsele, și se căzni de-l trecură zeci de sudori.
„Poftim, gândi el despre dânsul, ditamai namila și mi
s-au muiat balamalele, de nu mai pot sparge nici o nucă!“ Iar croitorașul îi zise, ca și când n-ar fi fost de
rangul lui o asemenea treabă:
— Na, sparge-mi și
nucile mele!... Vai de tine, măi, ursule, îl înfruntă croitorașul, ai o gură
cât o șură și niște măsele cât dinții greblei, da’ degeaba, că nu ești în stare
să spargi niște nuci...
Luă pietrele și se prefăcu că le bagă-n gură, dar cum era
iute de mână, le schimbă c-o nucă și — trosc! o sparse între dinți...
— Ia să mai încerc și eu o dată, zise atunci ursul,
înciudat și rușinat în același timp. Când mă uit la tine cum le spargi, mi se
pare că-i lucru lesne, dar mai adineauri era cât pe-aci să-mi iasă falca din
loc de-atâta caznă.
Croitorașul îi întinse iar o mână de pietre și ursul
crâșca din măsele, dând să le spargă, de săreau scântei, dar tot degeaba...
Flăcăul nostru nu lua în seamă de era ursul supărat ori
ba, că vesel nu prea cred eu să fi fost după o asemenea ocară, și-și vedea de
treaba lui.
Mai lăsă el să treacă un timp și după aceea își scoase o
scripcă de sub haină și și-o potrivi în bărbie, să cânte din ea nițeluș. Când
auzi ursul cântecul nu se mai putu stăpâni, de parcă îi ardea jar sub tălpi, și
începu să-i tragă o bătută, că sărea cojocul pe el, nu altceva. Și cum îi
plăcuse tare mult cântecul, îl întrebă pe flăcău:
— Ia ascultă, bre,
e greu să cânți la drăcia asta?
— Da’ de unde, i-o
jucărie, îi răspunse croitorașul. Ia uită-te ici: cu stânga plimbi degetele pe coarde,
iar cu dreapta tragi arcușul peste ele... și după aia cântecul izvorăște singur
din scripcă, să-ți ciulești urechile și să-l tot auzi: Trai-lai-la-la!
Trai-lai-la-la!
— Tare mult mi-ar place să deprind și eu meșteșugul ăsta, zise ursul, ca să nu mai
am nevoie de-un scripcar, când mi-o veni chef să joc, ci să-mi cânt singur...
N-ai vrea să mă-nveți?
— Cum să nu, bucuros, se grăbi să-i răspundă croitorașul,
dar, mai înainte de toate, trebuie să-mi dau seama de ai îndemânare. și
îndemânarea asta după labe se vede; ia arată-mi-le! Olio, câta mai unghiile!
Trebuie să ți le mai scurtez nițeluș, că altfel vatămi strunele...
De unde aduse o menghină, nu știu, destul că-l momi pe
urs să-și pună labele-n ea și strânse șurubul, că i se învinețiră degetele de
atâta strâns. Apoi îi spuse ursului, râzându-și de el:
— Acu’ așteaptă
până ce-oi veni cu o foarfecă, că doar nu-i zor!...
Ursul începu să mormăie și să se zvârcolească de durere
și ciudă, dar croitorașul nu-l luă în seamă și-l lăsă să mormăie cât i-o
plăcea, de parcă n-ar fi fost lângă el să-l audă. Își potrivi într-un colț o
mână de paie și, culcându-se pe ea, dormi fără grijă până a doua zi dimineața.
Când îl auzi domnița pe urs mormăind, crezu că mormăie și
nu-și mai găsește astâmpăr de bucurie că-i făcuse croitorașului de petrecanie.
A doua zi, în revărsatul zorilor, se sculă veselă și fără griji, dar când dădu
să se apropie de grajd, ce-i văzură ochii? Ghiujul de croitoraș se hlizea la
ea, teafăr și nevătămat, de parcă toată lumea era a lui și nu l-ar fi amenințat
nicicând vreo primejdie. Acu’, biata domniță ce putea să mai zică?! Apucase de
făgăduise în fața oamenilor c-o să-l ia de bărbat și n-avea cum să-și mai calce
cuvântul.
Împăratul dete poruncă să se aducă o caleașcă și domnița
se urcă în ea, alături de croitoraș. Vezi însă că cei doi tovarăși ai
croitorașului erau negri la inimă și-l pizmuiau pe flăcău pentru că dăduse
peste un asemenea noroc și, mai înainte ca alaiul să pornească spre biserică,
alergară în cea mai mare grabă să desfacă labele ursului din strânsoare și-l lăsară
slobod.
Ursul abia aștepta clipa asta; turbat de mânie, o luă la
fugă, gâfâind de sforțarea pe care o făcea, ca să ajungă din urmă caleașca. și
mormăia atât de grozav, că domnița îl auzi încă de departe și începu să țipe
îngrozită:
— Vai de mine și de
mine, s-a luat ursul după noi și vrea să te mănânce!
Dar croitorașului nostru ce-i veni în gând? Sprinten cum
era și ușor, se lăsă cu capu-n jos și întinzând picioarele afară, prin
fereastră, și le împreună de-ai fi zis că sunt menghină. și strigă la urs, din
goana cailor:
— Uite, vezi
menghina? șterge-o, ori de nu, acu’ îți prind labele într-însa!...
Când văzu ursul cum stă treaba, îl apucă un cârcel la
inimă și-o luă la fugă înapoi de-i sfârâiau călcâiele...
Iar croitorașul nostru se duse în tihnă la biserică, unde
se cunună cu domnița și trăiră fericiți împreună, până la adânci bătrâneți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu