Povestea porcului

Povestea porcului

de Ion Creangă

            Cică erau odată o babă şi un moşneag: moşneagul de-o sută de ani, şi baba de nouăzeci; şi amândoi bătrânii aceştia erau albi ca iarna şi posomorâţi ca vremea cea rea din pricină că nu aveau copii. Şi, Doamne! tare mai erau doriţi să aibă măcar unul, căci, cât era ziulica şi noaptea de mare, şedeau singurei ca cucul şi le ţiuiau urechile, de urât ce le era. Şi apoi, pe lângă toate aceste, nici vreo scofală mare nu era de dânşii: un bordei ca vai de el, nişte ţoale rupte, aşternute pe laiţe, şi atâta era tot. Ba de la o vreme încoace, urâtul îi mânca şi mai tare, căci ţipenie de om nu le deschidea uşa; parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii!

            În una din zile, baba oftă din greu şi zise moşneagului:

            — Doamne, moşnege, Doamne! De când suntem noi, încă nu ne-a zis nime tată şi mamă! Oare nu-i păcat de Dumnezeu că mai trăim noi pe lumea asta? Căci la casa fără de copii nu cred că mai este vrun Doamne-ajută!

            — Apoi dă, măi babă, ce putem noi face înaintea lui Dumnezeu?

            — Aşa este, moşnege, văd bine; dar, până la una, la alta, ştii ce-am gândit eu astă-noapte?

            — Ştiu, măi babă, dacă mi-i spune.

            — Ia, mâine dimineaţă, cum s-a miji de ziuă, să te scoli şi să apuci încotro-i vedea cu ochii; şi ce ţi-a ieşi înainte întâi şi-ntâi, dar a fi om, da’ şarpe, da’, în sfârşit, orice altă jivină a fi, pune-o în traistă şi o adă acasă; vom creşte-o şi noi cum vom putea, şi acela să fie copilul nostru.

            Moşneagul, sătul şi el de-atâta singurătate şi dorit să aibă copii, se scoală a doua zi dis-dimineaţă, îşi ia traista în băţ şi face cum i-a zis baba… Porneşte el şi se duce tot înainte pe nişte ponoare, până ce dă peste un bulhac. Şi numai iaca că vede în bulhac o scroafă cu doisprezece purcei, care şedeau tologiţi în glod şi se păleau la soare. Scroafa, cum vede pe moşneag că vine asupra ei, îndată începe a grohăi, o rupe de fugă, şi purceii după dânsa. Numai unul, care era mai ogârjit, mai răpănos şi mai răpciugos, neputând ieşi din glod, rămase pe loc.

            Moşneagul degrabă îl prinde, îl bagă în traistă, aşa plin de glod şi de alte podoabe cum era, şi porneşte cu dânsul spre casă.

            — Slavă ţie, Doamne! zise moşneagul, că pot să duc babei mele o mângâiere! Mai ştiu eu? Poate ori Dumnezeu, ori dracul i-a dat în gând ieri noapte de una ca asta.

            Şi cum ajunge-acasă, zice:

            — Iaca, măi băbuşcă, ce odor ţi-am adus eu! Numai să-ţi trăiască! Un băiat ochios, sprâncenat şi frumuşel de nu se mai poate. Îţi seamănă ţie, ruptă bucăţică!… Acum pune de lăutoare şi grijeşte-l cum ştii tu că se grijesc băieţii: că, după cum vezi, îi cam colbăit, mititelul!

            — Moşnege, moşnege! zise baba, nu râde, că şi aceasta-i făptura lui Dumnezeu; ca şi noi… Ba poate… şi mai nevinovat, sărmanul!

            Apoi, sprintenă ca o copilă, face degrabă leşie, pregăteşte de scăldătoare şi, fiindcă ştia bine treaba moşitului, lă purcelul, îl scaldă, îi trage frumuşel cu untură din opaiţ pe la toate încheieturile, îl strânge de nas şi-l sumuţă, ca să nu se deoache odorul. Apoi îl piaptănă şi-l grijeşte aşa de bine, că peste câteva zile îl scoate din boală; şi cu tărâţe, cu cojiţe, purcelul începe a se înfiripa şi a creşte văzând cu ochii, de-ţi era mai mare dragul să te uiţi la el. Iară baba nu ştia ce să mai facă de bucurie că are un băiat aşa de chipos, de hazliu, de gras şi învelit ca un pepene. Să-i fi zis toată lumea că-i urât şi obraznic, ea ţinea una şi bună, că băiat ca băiatul ei nu mai este altul! Numai de-un lucru era baba cu inima jignită: că nu putea să le zică tată şi mamă.

            Într-una din zile, moşneagul voieşte a merge la târg să mai cumpere câte ceva.

            — Moşnege, zise baba, nu uita să aduci şi nişte roşcove pentru ist băiat, că tare-a fi dorit, mititelul!

            — Bine, măi babă. Dar în gândul său: “Da’ mânca-l-ar brânca să-l mănânce, surlă, că mult mă mai înăduşi cu dânsul. De-am avea pâine şi sare pentru noi, da’ nu să-l mai îndop şi pe dânsul cu bunătăţi… Când m-aş potrivi eu babei la toate cele, apoi aş lua câmpii!”

            În sfârşit, moşneagul se duce la târg, târguieşte el ce are de târguit şi, când vine acasă, baba îl întreabă, ca totdeauna:

            — Ei, moşnege, ce mai ştii de pe la târg?

            — Ce să ştiu, măi babă? Ia, nu prea bune veşti: împăratul vrea să-şi mărite fata.

            — Şi asta-i veste rea, moşnege? — D-apoi îngăduieşte puţin, măi babă, că nu-i numai atâta, că, de ce-am auzit eu, mi s-a suit părul în vârful capului. Şi când ţi-oi spune până la sfârşit, cred că ţi s-a încrâncena şi ţie carnea pe tine.

            — Da’ de ce, moşnege? Vai de mine!

            — D-apoi, iaca de ce, măi babă, ascultă: Împăratul a dat de ştire, prin crainicii săi, în toată lumea, că oricine s-a afla să-i facă, de la casa aceluia şi până la curţile împărăteşti, un pod de aur pardosit cu pietre scumpe şi fel de fel de copaci, pe de-o parte şi de alta, şi în copaci să cânte tot felul de păsări, care nu se mai află pe lumea asta, aceluia îi dă fata; ba cică-i mai dă şi jumătate din împărăţia lui. Iară cine s-a bizui să vină ca s-o ceară de nevastă şi n-a izbuti să facă podul, aşa cum ţi-am spus, aceluia pe loc îi şi taie capul. Şi cică până acum o mulţime de feciori de crai şi de împăraţi, cine mai ştie de pe unde au venit, şi nici unul din ei n-a făcut nici o ispravă; şi împăratul, după cum s-a hotărât, pe toţi i-a tăiat, fără cruţare, de le plânge lumea de milă. Apoi, măi babă, ce zici? bune veşti sunt aceste? Ba şi împăratul cică s-a bolnăvit de supărare!

            — Of! moşnege, of! boala împăraţilor e ca sănătatea noastră! Numai despre feţii de împărat, ce mi-ai spus, mi se rupe inima din mine, că mare jale şi alean or fi mai ducând mamele lor pentru dânşii! Mai bine că al nostru nu poate vorbi şi nu-l duce capul, ca pe alţii… la atâtea iznoave.

            — Bune-s şi acestea, măi babă; da’ bună ar fi şi aceea când ar avea cineva un fecior care să facă podul şi să ia pe fata împăratului, că ştiu c-ar încăleca pe nevoie şi, Doamne! mare slavă ar mai dobândi în lume!

           Când vorbeau bătrânii, purcelul şedea în culcuş, într-un cotlon sub vatră, cu râtul în sus şi, uitându-se ţintă în ochii lor, asculta ce spun ei şi numai pufnea din când în când. Şi cum sfătuiau bătrânii, ei înde ei, despre acestea, numai iaca se aude sub vatră: “Tată şi mamă! eu îl fac”. Baba atunci a ameţit de bucurie, moşneagul însă, gândind că-i Ucigă-l crucea, s-a speriat şi, uimit, se uita prin bordei în toate părţile, să vadă de unde a ieşit acel glas; dar, nevăzând pe nime, şi-a mai venit în sine. Însă godacul iar a strigat:

            — Tată, nu te înfricoşa, că eu sunt! Ci trezeşte pe mama şi du-te la împăratul de-i spune că eu îi fac podul.

            Moşneagul atunci zise îngăimat:

            — D’apoi ai să-l poţi face, dragul tatei?

            — Despre asta n-aibi grijă, tată, că eşti cu mine. Numai du-te şi vesteşte împăratului ce-am spus eu!

            Baba, atunci, venindu-şi în sine, sărută băiatul şi-i zise:

            — Dragul mamei, drag! Nu-ţi pune viaţa în primejdie, şi pe noi să ne laşi, tocmai acum, străini, cu inima arsă şi fără nici un sprijin!

            — Nu te îngriji, mămucă, defel; că trăind şi nemurind ai să vezi cine sunt eu.

            Atunci moşneagul, nemaiavând ce zice, îşi piaptănă barba frumos, ia toiagul bătrâneţilor în mână, apoi iese din casă şi porneşte spre împărăţie şi, cum ajunge în târg, se duce cu pieptul deschis drept la palatul împăratului. Un străjer, cum vede pe moşneag că stă pe-acolo, îl întreabă:

            — Da’ ce vrei, moşule!

            — Ia, am treabă la împăratul; feciorul meu se prinde că i-a face podul.

            Străjerul, ştiind porunca, nu mai lungeşte vorba, ci ia moşneagul şi-l duce înaintea împăratului. Împăratul, văzând pe moşneag, îl întreabă:

            — Ce voieşti de la mine, moşule?

            — Să trăiţi mulţi ani cu bine, luminate şi preaputernice împărate! Fecioru-meu, auzind că aveţi fată de măritat, m-a trimis, din partea lui, ca să aduc la cunoştinţa măriei-voastre că el, cică, poate să vă facă podul.

            — Dacă poate să-l facă, facă-l, moşnege; şi atunci fata şi jumătate din împărăţia mea ale lui să fie. Iară de nu, atunci… poate-i fi auzit ce-au păţit alţii, mai de viţă decât dânsul?! Dacă te prinzi aşa, apoi mergi de-ţi adă feciorul încoace. Iară de nu, caută-ţi de drum şi nu umbla cu gărgăunii în cap.

            Moşneagul, auzind aceste chiar din gura împăratului, se pleacă până la pământ; apoi iese şi porneşte spre casă, ca să-şi aducă feciorul. Şi, cum ajunge acasă, spune fecioru-său ce a zis împăratul. Purcelul atunci, plin de bucurie, începe a zburda prin bordei, dă un ropot pe sub laiţe, mai răstoarnă câteva oale cu râtul şi zice:

            — Haidem, tătucă, să mă vadă împăratul!

            Baba, atunci, începe a se boci şi a zice:

            — Se vede că eu nu mai am parte în lumea asta de nimica! Până acum m-am chinuit de l-am crescut şi l-am scos din toată nevoia, şi acum… parcă văd c-am să rămân fără dânsul!

            Şi, tot bocind ea, o apucă leşin de supărare. Iar moşneagul, de cuvânt; pune cuşma pe cap, o îndeasă pe urechi, îşi ia toiagul în mână, iese din casă şi zice:

            — Hai cu tata, băiete, s-aducem noră mâne-ta.

            Purcelul, atunci, de bucurie, mai dă un ropot pe sub laiţe, apoi se ia după moşneag şi, cât colè, mergea în urma lui, grohăind şi muşluind pe jos, cum e treaba porcului. Abia ajung ei la porţile palatului împărătesc, şi străjerii, cum îi văd, încep a se uita unul la altul şi a bufni de râs.

            — Da’ ce-i acesta, moşule? zise unul din ei.

            — D’apoi acesta mi-e feciorul, care se prinde c-a face podul împăratului.

            — Doamne, moşule, Doamne! multă minte îţi mai trebuie! zise un străjer bătrân; se vede că ţi-ai urât zilele!

            — Apoi dă, ce-i scris omului în frunte-i este pus, şi tot de-o moarte are să moară cineva.

            — D-ta, moşule, cum vedem noi, cauţi pricina ziua-miazamare, cu lumânare, ziseră străjerii.

            — D-apoi asta nu vă priveşte pe d-voastre; ia, mai bine păziţi-vă gura şi daţi de ştire împăratului c-am venit noi, răspunse moşneagul.

            Străjerii, atunci, se uită lung unul la altul şi strâng şi ei din umeri, apoi unul din ei vesteşte împăratului despre venirea noilor peţitori, moşneagul cu purcelul său! Atunci împăratul îl cheamă înaintea sa. Moşneagul, cum intră, se pleacă până la pământ şi stă la uşă, smerit. Iară purcelul calcă înainte pe covoare, grohăind, şi începe a muşlui prin casă.

            Atunci împăratul, văzând aşa mare obrăznicie, pe de-o parte i-a venit a râde, iară pe de alta se tulbură grozav şi zise:

            — Da’ bine, moşnege, când ai venit în cela rând, parcă erai în toată mintea; dar acum unde te visezi, de umbli cu porci după tine? Şi cine te-a pus la cale să mă iei tocmai pe mine în bătaie de joc?

            — Ferească Dumnezeu, înălţate împărate, să cuget eu, om bătrân, la una ca asta! D-apoi, să avem iertare, luminareavoastră, că acesta mi-i flăcăul, despre care v-am spus mai deunăzi că m-a trimis la măria-voastră, dacă vă mai aduceţi aminte.

            — Şi el are să-mi facă podul?

            — D-apoi aşa nădăjduim în Dumnezeu, că chiar el, măria-ta!

            — Hai! ia-ţi porcul de-aici şi ieşi afară! Şi dacă până mâine dimineaţă n-a fi podul gata, moşnege, are să-ţi stea capul unde-ţi stau tălpile. Înţelesu-m-ai?

            — Milostiv este Cel-de-sus, măria-voastră! Iară dacă s-a întâmpla, — să nu bănuiţi, puternice împărate! — după dorinţa luminării-voastre, apoi atunci să ne trimiteţi copila acasă.

            Şi zicând aceste, se pleacă după obicei, îşi ia purcelul, iese şi porneşte spre casă, urmat de câţiva ostaşi, în paza cărora l-a dat împăratul până a doua zi; ca să vadă ce poate fi una ca asta. Căci multă vorbă, mult râs şi mare nedumerire se mai făcuse la palat şi în toate părţile despre o astfel de batjocură nemaipomenită.

            Şi, către seară, ajungând moşneagul şi cu purcelul acasă, pe babă o apucă un tremur, de spaimă, şi începe a se văicăra şi a zice:

            — Vai de mine, moşnege! da’ ce foc mi-ai adus la casă? Mie ostaşi îmi trebuiesc?

            — Încă mai ai gură să întrebi?! acestea-s faptele tale; m-am luat după capul tău cel sec şi m-am dus pe coclauri să-ţi aduc copii de suflet. Şi acum, iaca în ce chichion am intrat! Că n-am adus eu ostaşii, ci ei m-au adus pe mine. Şi capului meu se vede că până mâine dimineaţă i-a fost scris să mai steie unde stă!

            Purcelul însă umbla muşluind prin casă după mâncare şi nici grijă n-avea despre încurcala ce făcuse. Moşnegii s-au ciondănit cât s-au mai ciondănit şi, cât erau ei de îngrijiţi, despre ziuă au adormit. Iară purcelul atunci s-a suit binişor pe laiţă, a spart o fereastră de bărdăhan şi, suflând o dată din nări, s-au făcut că două suluri de foc, de la bordeiul moşneagului, care acum nu mai era bordei, şi până la palatul împăratului. Şi podul, cu toate cele poruncite, era acum gata. Iară bordeiul moşneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitor decât al împăratului! Şi, deodată, baba şi moşneagul se trezesc îmbrăcaţi în porfiră împărătească, şi toate bunătăţile de pe lume erau acum în palaturile lor. Iară purcelul zburda şi se tologea numai pe covoare, în toate părţile.

            Tot în acea vreme, şi la împărăţie straşnică zvoană s-a făcut, şi însuşi împăratul cu sfetnicii săi, văzând această mare minune, grozav s-au speriat, şi temându-se împăratul să nu i se întâmple ceva de rău, a făcut sfat şi a găsit cu cale să dea fata după feciorul moşneagului şi de îndată a şi trimis-o. Căci şi împăratul, cât era de împărat, le dăduse acum toate pe una, şi nici măcar aceea nu era bună: frica!

            Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o facă? Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile şi socrii. Iar când a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit, dar mai pe urmă, strângând ea din umeri, a zis în inima sa: “Dacă aşa au vrut cu mine părinţii şi Dumnezeu, apoi aşa să rămâie”. Şi s-a apucat de gospodărie.

            Purcelul toată ziua muşluia prin casă, după obiceiul său, iară noaptea, la culcare, lepăda pielea cea de porc şi rămânea un fecior de împărat foarte frumos! Şi n-a trecut mult, şi nevasta lui s-a deprins cu dânsul, de nu-i mai era acum aşa de urât ca dintâi.

            La vro săptămână, două, tânăra împărăteasă, cuprinsă de dor, s-a dus să-şi mai vadă părinţii; iară pe bărbat l-a lăsat acasă, căci nu-i da mâna să iasă cu dânsul. Părinţii, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare, şi, întrebând-o despre gospodărie şi bărbat, ea a spus tot ce ştia. Atunci împăratul a început s-o sfătuiască, zicând:

            — Draga tatei! Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns, ca să nu păţeşti vreo nenorocire! Căci, după cum văd eu, omul acesta, sau ce-a fi el, are mare putere. Şi trebuie să fie ceva neînţeles de mintea noastră, de vreme ce a făcut lucruri peste puterea omenească!

            După aceasta au ieşit amândouă împărătesele în grădină ca să se plimbe. Şi aici, mama sfătui pe fată cu totul de alt fel:

            — Draga mamei, ce fel de viaţă ai să mai duci tu dacă nu poţi ieşi în lume cu bărbatul tău? Eu te sfătuiesc aşa: să potriveşti totdeauna să fie foc zdravăn în sobă şi, când a adormi bărbatu-tău, să iei pielea cea de porc şi s-o dai în foc, ca să ardă, şi atunci ai să te mântui de dânsa!

            — Că bine zici, mamă! iaca, mie nu mi-a venit în cap de una ca asta.

            Şi cum s-a întors împărăteasa cea tânără seara acasă, a şi poruncit să-i facă un foc bun în sobă. Şi când dormea bărbatusău mai bine, ea a luat pielea cea de porc, de unde o punea el, şi a dat-o pe foc! Atunci perii de pe dânsa au început a pârâi şi pielea a sfârâi, prefăcându-se în cioric ars şi apoi în scrum; şi a făcut în casă o duhoare aşa de grozavă, încât bărbatul pe loc s-a trezit înspăimântat, a sărit drept în picioare şi s-a uitat cu jale în sobă. Şi când a văzut această mare nenorocire, a lăcrimat, zicând:

            — Alei! femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învăţat cineva, rău ţi-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut!

            Atunci ea deodată s-a văzut încinsă peste mijloc cu un cerc zdravăn de fier. Iară bărbatu-său i-a zis:

            — Când voi pune eu mâna mea cea dreaptă pe mijlocul tău, atunci să plesnească cercul acesta, şi numai atunci să se nască pruncul din tine, pentru că ai ascultat de sfaturile altora, de ai nenorocit şi căzăturile ieste de bătrâni, m-ai nenorocit şi pe mine şi pe tine deodată! Şi dacă vei avea cândva nevoie de mine, atunci să ştii că mă cheamă Făt-Frumos şi să mă cauţi la Mănăstirea-de-Tămâie.

            Cum a sfârşit de zis aceste, deodată s-a stârnit un vânt năprasnic, şi, venind un vârtej înfricoşat, a ridicat pe ginerele împăratului în sus şi s-a făcut nevăzut. Atunci podul cel minunat îndată s-a stricat şi s-a mistuit, de nu se ştie ce s-a făcut. Iară palatul în care şedeau moşnegii şi cu nora, cu toate bogăţiile şi podoabele din el, s-a schimbat iarăşi în sărăcăciosul bordei al moşneagului, de mai înainte. Atunci bătrânii, văzând astă mare nenorocire şi pe nora lor în aşa hal, au început a o mustra, cu lacrimi în ochi, şi a-i zice cu asprime să se ducă unde ştie, că ei n-au cu ce s-o ţină.

            Ea, văzându-se acum aşa de nenorocită şi oropsită, ce să facă şi încotro s-apuce? Să se ducă la părinţi? Se temea de asprimea tată-său şi de şugubaţa defăimare a oamenilor! Să rămână pe loc? Nu avea cele trebuitoare şi-i era lehamete de mustrările socrilor. În sfârşit, s-a hotărât a se duce în toată lumea, să-şi caute bărbatul. Şi hotărându-se astfel, a zis Doamne-ajută! şi a pornit încotro a văzut cu ochii. Şi a mers ea, a mers tot înainte, prin pustiuri, un an de zile, până a ajuns într-un loc sălbatic şi cu totul necunoscut. Şi aici, văzând o căsuţă tupilată şi acoperită cu muşchi, care mărturisea despre vechimea ei, a bătut la poartă. Atunci se aude dinlăuntru un glas de femeie bătrână, zicând:

            — Cine-i acolo?

            — Eu sunt, un drumeţ rătăcit.

            — De eşti om bun, dă-te aproape de chilioara mea; iară de eşti om rău, du-te departe de pe locurile aceste, că am o căţea cu dinţii de oţel şi, de i-oi da drumul, te face mii de fărâme!

            — Om bun, măicuţă!

            Atunci i se deschide poarta şi drumeaţa intră înlăuntru.

            — Da’ ce vânt te-a adus şi cum ai putut răzbate prin aceste locuri, femeie, hăi? Că pasăre măiastră nu vine pe aici, necum om pământean.

            Atunci drumeaţa a oftat din greu şi a zis:

            — Ia, păcatele mele m-au adus, măicuţă. Caut Mănăstirea-de-Tămâie şi nu ştiu în care parte a lumii se află!

            — Se vede că tot mai ai oleacă de noroc de ai nimerit tocmai la mine. Eu sunt sfânta Miercuri, de-i fi auzit de numele meu.

            — De nume am auzit, măicuţă, dar că te afli în lumea asta, nici prin cap nu mi-a trecut vreodată.

            — Vezi? Tot de noroc să se plângă omul!

            Apoi sfânta Miercuri a strigat o dată cu glas puternic, şi pe loc s-au adunat toate jivinele din împărăţia ei; şi, întrebându-le despre Mănăstirea-de-Tămâie, au răspuns toate deodată că nici n-au auzit măcar pomenindu-se de numele ei. Sfânta Miercuri, auzind aceste, s-a arătat cu mare părere de rău, dar, neavând nici o putere, a dat drumeţei un corn de prescură şi un păhăruţ de vin, ca să-i fie pentru hrană la drum; şi i-a mai dat încă o furcă de aur, care torcea singură, şi i-a zis cu binişorul: “Păstreaz-o, că ţi-a prinde bine la nevoie”. Apoi a îndreptat-o la soră-sa cea mai mare, la sfânta Vineri.

            Şi drumeaţa, pornind, a mers iar un an de zile tot prin locuri sălbatice şi necunoscute, până ce cu mare greu ajunse la sfânta Vineri. Şi aici i s-a întâmplat ca şi la sfânta Miercuri: numai că sfânta Vineri i-a mai dat şi ea un corn de prescură, un păhăruţ de vin şi o vârtelniţă de aur care depăna singură; şi a îndreptat-o şi ea cu multă bunătate şi blândeţe la soră-sa cea mai mare, la sfânta Duminică. Şi de aici drumeaţa, pornind chiar în acea zi, a mers iarăşi un an de zile prin nişte pustietăţi şi mai grozave decât cele de până aici. Şi fiind însărcinată pe al treilea an, cu mare greutate a putut să ajungă şi până la sfânta Duminică. Şi sfânta Duminică a primit-o cu aceeaşi rânduială şi tot aşa de bine ca şi surorile sale. Şi făcându-i-se milă de această nenorocită şi zdruncinată fiinţă, a strigat şi sfânta Duminică o dată, cât a putut, şi îndată s-au adunat toate vietăţile: cele din ape, cele de pe uscat şi cele zburătoare. Şi atunci ea le-a întrebat cu tot dinadinsul dacă ştie vreuna din ele în care parte a lumii se află Mănăstirea-de-Tămâie. Şi toate au răspuns, ca dintr-o singură gură, că nu li s-a întâmplat să audă măcar vorbindu-se vreodată depre aceasta. Atunci sfânta Duminică a oftat din adâncul inimii, s-a uitat galeş la nenorocita drumeaţă şi i-a zis:

            — Se vede că vrun blestem al lui Dumnezeu, sau altăceva, aşa trebuie să fie, de nu ai parte de ceea ce cauţi, fiica mea! Că aici este capătul unei lumi necunoscute încă şi de mine, şi oricât ai voi tu şi oricare altul să mai meargă înainte de aici, este cu neputinţă.

            Şi atunci, numai iaca un ciocârlan şchiop se vede venind, cât ce putea; şi, şovâlc, şovâlc, şovâlc! se înfăţişază înaintea sfintei Duminici. Atunci ea îl întreabă şi pe acesta:

            — Tu, ciocârlane, nu cumva ştii unde se află Mănăstirea-de-Tămâie?

            — Da’ cum să nu ştiu, stăpână? Că doar pe-acolo m-a purtat dorul, de mi-am frânt piciorul.

            — Dacă-i aşa, apoi acum îndată ia pe această femeie, du-o numaidecât acolo, cum îi şti tu, şi povăţuieşte-o cum a fi mai bine.

            Atunci ciocârlanul, oftând, a răspuns cu smerenie:

            — Mă supun cu toată inima la slujba măriei-voastre, stăpână, deşi este foarte cu anevoie de mers până acolo.

            Apoi sfânta Duminică a dat şi ea drumeţei un corn de prescură şi un păhăruţ de vin, ca să-i fie pentru hrană până la Mănăstirea-de-Tămâie; şi i-a mai dat o tipsie mare de aur şi o cloşcă tot de aur, bătută cu pietre scumpe, şi cu puii tot de aur, ca să-i prindă bine la nevoie; şi apoi a dat-o pe seama ciocârlanului, care îndată a şi pornit, şovâlcâind.

            Şi când ciocârlanul pe jos, când drumeaţa pe sus, când ea pe jos, când el pe sus. Şi când biata drumeaţă nu mai putea nici pe sus, nici pe jos, atunci îndată ciocârlanul o lua pe aripioarele sale şi o ducea. Şi tot aşa mergând ei încă un an de zile, cu mare greutate şi zdruncen, au trecut peste nenumărate ţări şi mări, şi prin codri şi pustietăţi aşa de îngrozitoare, în care fojgăiau balauri, aspide veninoase, vasiliscul cel cu ochi fermecători, vidre câte cu douăzeci şi patru de capete şi altă mulţime nenumărată de gângănii şi jigănii înspăimântătoare, care stăteau cu gurile căscate, numai şi numai să-i înghită; despre a cărora lăcomie, viclenie şi răutate nu-i cu putinţă să povestească limba omenească.

            Şi, în sfârşit, după atâta amar de trudă şi primejdii, cu mare ce au izbutit să ajungă la gura unei peşteri. Aici călătoarea s-a suit iarăşi pe aripile ciocârlanului, din care abia mai putea fâlfâi, şi el şi-a dat drumul cu dânsa pe o altă lume, unde era un rai, şi nu altăceva!

            — Iaca Mănăstirea-de-Tămâie! zise ciocârlanul. Aici se află Făt-Frumos, pe care îl cauţi tu de-atât amar de vreme. Nu cumva ţi-i cunoscut ceva pe aici?

            Atunci ea, deşi îi fugeau ochii de atâtea străluciri, se uită mai cu băgare de seamă şi îndată cunoaşte podul cel minunat din ceea lume şi palatul în care trăise ea cu Făt-Frumos aşa de puţin, şi îndată i se umplură ochii de lacrimi de bucurie.

            — Mai stai! şi nu te bucura aşa degrabă, că încă eşti nemernică pe aceste locuri şi tot n-ai scăpat de primejdii, zise ciocârlanul.

            Îi arată apoi o fântână, unde trebuia să se ducă trei zile de-a rândul; îi spune cu cine are să se întâlnească şi ce să vorbească; o povăţuieşte ce să facă, rând pe rând, cu furca, cu vârtelniţa, cu tipsia şi cu cloşca cu puii de aur dăruite ei de cele trei surori: sfânta Miercuri, sfânta Vineri şi sfânta Duminică.

            Apoi, luându-şi ziua bună de la călătoarea încredinţată lui, iute se întoarnă înapoi, zburând neîncetat de frică să nu-i mai rupă cineva şi celălalt picior. Iară nemernica drumeaţă, lăcrimând, îl petrecea cu ochii în zbor, mergând spre fântâna ce-i arătase el.

            Şi cum ajunge la fântână, scoate mai întâi furca, de unde o avea strânsă, şi apoi se pune jos să se odihnească.

            Nu trece mult şi, venind o slujnică să ia apă, cum vede o femeie necunoscută şi furca cea minunată torcând singură fire de aur, de mii de ori mai subţiri decât părul din cap, fuga la stăpână-sa şi-i dă de veste!

            Stăpâna acestei slujnice era viespea care înălbise pe dracul, îngrijitoarea de la palatul lui Făt-Frumos, o vrăjitoare straşnică, care închega apa şi care ştia toate drăcăriile de pe lume. Dar numai un lucru nu ştia hârca: gândul omului. Talpaiadului, cum aude despre această minunăţie, trimite slujnica degrabă, să-i cheme femeia cea străină la palat şi, cum vine, o întreabă:

            — Am auzit că ai o furcă de aur care toarce singură. Nu ţi-e de vânzare, şi cât mi-i cere pe dânsa, femeie, hăi?

            — Ia, să mă laşi să stau într-o noapte în odaia unde doarme împăratul.

            — De ce nu? Dă furca încoace şi rămâi aici până la noapte, când s-a înturna împăratul de la vânătoare.

            Atunci drumeaţa dă furca şi rămâne. Ştirba-baba-cloanţa, ştiind că împăratul are obicei a bea în toată seara o cupă de lapte dulce, i-a pregătit acum una ca să doarmă dus până a doua zi dimineaţă. Şi cum a venit împăratul de la vânătoare şi s-a pus în aşternut, hârca i-a şi trimis laptele; şi cum l-a băut împăratul, pe loc a adormit ca mort. Atunci Talpa-iadului a chemat pe necunoscuta drumeaţă în odaia împăratului, după cum avusese tocmeală, şi a lăsat-o acolo, zicându-i încetişor:

            — Şezi aici până despre ziuă, ca am să vin atunci tot eu să te iau.

            Hârca, nu doar că şoptea şi umbla cătinel ca să n-o audă împăratul, ci avea grijă să n-o audă, din odaia de alăturea, un credincios al împăratului, care în toate zilele umbla cu dânsul la vânat.

            Şi cum s-a depărtat băboiul de acolo, nenorocita drumeaţă a îngenuncheat lângă patul soţului ei şi a început a plânge cu amar şi a zice:

            — Făt-Frumos! Făt-Frumos! Întinde mâna ta cea dreaptă peste mijlocul meu, ca să plesnească cercul ist afurisit şi să nasc pruncul tău!

            Şi, sărmana, s-a chinuit aşa până despre ziuă, dar înzadar, căci împăratul parcă era dus pe ceea lume!

            Despre ziuă, Tălpoiul a venit posomorâtă, a scos pe necunoscuta de acolo şi i-a zis cu ciudă să iasă din ogradă şi să meargă unde ştie. Şi nenorocita, ieşind cu nepus în masă şi necăjită ca vai de ea, s-a dus iarăşi la fântână şi a scos acum vârtelniţa. Şi venind iarăşi slujnica la apă şi văzând şi această mare minune, fuga la stăpână-sa şi-i spune că femeia ceea de ieri are acum o vârtelniţă de aur, care deapănă singură şi care-i mult mai minunată decât furca ce i-a dat. Atunci pohoaţa de babă o cheamă iarăşi la dânsa prin slujnică, pune mâna şi pe vârtelniţă, tot cu acelaşi vicleşug, şi a doua zi dis-dimineaţă o scoate iarăşi din odaia împăratului şi din ogradă.

            Însă în această noapte credinciosul împăratului, simţind ce s-a petrecut şi făcându-i-se milă de nenorocita de străină, ş-a pus în gând să descopere vicleşugul babei. Şi cum s-a sculat împăratul şi s-a pornit la vânătoare, credinciosul i-a spus cu de-amănuntul ce se petrecuse în odaia lui în cele două nopţi din urmă. Şi împăratul, cum a auzit aceste, pe loc a tresărit, de parcă i-a dat inima dintr-însul. Apoi a plecat ochii în jos şi a început a lăcrima. Şi pe când din ochii lui Făt-Frumos se scurgeau şiroaie de lacrimi, la fântâna ştiută, urgisita şi zbuciumata lui soţie scosese acum pe tipsie şi cloşca cu puii de aur, cea mai de pe urmă a ei nădejde! Şi cum sta ea în preajma fântânii, numai ce iaca pe slujnica ştiută iarăşi o aduce Dumnezeu la fântână, şi când mai vede şi această mare minunăţie, nici mai aşteaptă să ia apă, ci fuga la stăpână-sa şi-i spune.

            — Doamne, stăpână, Doamne! Ce-am văzut eu! Femeia ceea are acum o tipsie de aur şi o cloşcă de aur, cu puii tot de aur, aşa de frumoşi, de-ţi fug ochii pe dânşii!

            Băborniţa, cum aude aceasta, pe loc trimite s-o cheme, zicând în gândul său: “După ce umblă ea nu se mănâncă”.

            Şi cum vine străina, hoanghina pune mâna şi pe tablaua cea de aur şi pe cloşca de aur cu puii de aur, tot cu acelaşi vicleşug.

            Dar împăratul, când a venit în astă-sară de la vânat şi când i s-a adus laptele, a zis în gândul său:

            — Acest lapte nu se mai bea şi, cum a zis, l-a şi aruncat pe furiş, undeva, şi pe loc s-a făcut că doarme dus.

            După ce hârca s-a încredinţat că împăratul doarme, bizuindu-se ea şi acum în puterea băuturii sale, a adus iarăşi pe străină în odaia lui, tot cu aceeaşi rânduială ca şi în nopţile trecute; şi lăsând-o acolo, s-a depărtat! Atunci zbuciumata drumeaţă, căzând iarăşi în genunchi lângă patul soţului ei, se îneca în lacrimi, spunând iarăşi cuvintele aceste:

            — Făt-Frumos! Făt-Frumos! Fie-ţi milă de două suflete nevinovate, care se chinuiesc de patru ani, cu osânda cea mai cumplită! Şi întinde mâna ta cea dreaptă peste mijlocul meu, să plesnească cercul şi să se nască pruncul tău, că nu mai pot duce această nefericită sarcină!

            Şi când a sfârşit de zis aceste, Făt-Frumos a întins mâna, ca prin somn, şi când s-a atins de mijlocul ei, dang! a plesnit cercul, şi ea îndată a născut pruncul, fără a simţi câtuşi de puţin durerile facerii. După aceasta împărăteasa povesteşte soţului său câte a pătimit ea de când s-a făcut el nevăzut.

            Atunci împăratul, chiar în puterea nopţii, se scoală, ridică toată curtea în picioare şi porunceşte să-i aducă pe hârca de babă înaintea sa, dimpreună cu toate odoarele luate cu vicleşug de la împărăteasa lui. Apoi mai porunceşte să-i aducă o iapă stearpă şi un sac plin cu nuci, şi să lege şi sacul cu nucile şi pe hârcă de coada iepei, şi să-i dea drumul. Şi aşa s-a făcut. Şi când a început iapa a fugi, unde pica nuca, pica şi din Talpa-iadului bucăţica; şi când a picat sacul, i-a picat şi hârcei capul.

            Hârca aceasta de babă era scroafa cu purceii din bulhacul peste care v-am spus că dăduse moşneagul, crescătorul lui FătFrumos. Ea, prin drăcăriile ei, prefăcuse atunci pe stăpânusău, Făt-Frumos, în purcelul cel răpciugos şi răpănos, cu chip să-l poată face mai pe urmă ca să ia vreo fată de-a ei, din cele unsprezece ce avea şi care fugiseră după dânsa din bulhac. Iaca dar pentru ce Făt-Frumos a pedepsit-o aşa de grozav. Iară pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul şi împărăteasa, şi pe lângă dânşii l-au ţinut până la sfârşitul vieţii lui.

            Acum, aduceţi-vă aminte, oameni buni, că Făt-Frumos nu făcuse nuntă când s-a însurat. Dar acum a făcut şi nunta şi cumătria totodată, cum nu s-a mai pomenit şi nici nu cred că s-a mai pomeni una ca aceasta undeva. Şi numai cât a gândit Făt-Frumos, şi îndată au şi fost de faţă părinţii împărătesei lui şi crescătorii săi, baba şi moşneagul, îmbrăcaţi iarăşi în porfiră împărătească, pe care i-au pus în capul mesei. Şi s-a adunat lumea de pe lume la această mare şi bogată nuntă, şi a ţinut veselia trei zile şi trei nopţi, şi mai ţine şi astăzi, dacă nu cumva s-a sfârşit.

 

Poveşti şi Povestiri,

Editura Facla, Timişoara - 1990.