Prostia omenească
de Ion Creangă
Noi nu
suntem de pe când poveştile, ci suntem mai dincoace cu vro două-trei zile, de
pe când se potcovea purecele cu nouăzeci şi nouă de ocă de fer la un picior şi
tot i se părea că-i uşor.
Cică era
odată un om însurat, şi omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. Nevasta lui,
care avea copil de ţâţă, era cam proastă; dar şi soacră-sa nu era tocmai hâtră.
Întru
una din zile, omul nostru iese de-acasă după trebi, ca fiecare om. Nevasta lui,
după ce-şi scăldă copilul, îl înfăşă şi-i dete ţâţă, îl puse în albie lângă
sobă, căci era iarnă; apoi îl legănă şi-l dezmerdă, până ce-l adormi. După ce-l
adormi, stătu ea puţin pe gânduri ş-apoi începu a se boci cât îi lua gura: “Aulio!
copilaşul meu, copilaşul meu!”
Mama ei,
care torcea după horn, cuprinsă de spaimă, zvârli fusul din mână şi furca din
brâu cât colo şi, sărind fără sine, o întrebă cu spaimă:
— Ce ai,
draga mamei, ce-ţi este?!
— Mamă,
mamă! Copilul meu are să moară!
— Când
şi cum?
— Iată
cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?
— Îl
văd. Şi?
— De s-a
sui mâţa, are să-l trântească drept în capul copilului şi să mi-l omoare!
— Vai de
mine şi de mine, că bine zici, fata mea; se vede că i s-au sfârşit mititelului
zilele!
Şi, cu
ochii pironiţi în drobul de sare de pe horn şi cu mânile încleştate, de parcă
le legase cineva, începură a-l boci amândouă, ca nişte smintite, de clocotea
casa. Pe când se sluţeau ele, cum vă spun, numai iaca şi tatăl copilului intră
pe uşă, flămând şi năcăjit ca vai de el.
— Ce
este ? Ce v-au găsit, nebunelor?
Atunci
ele, viindu-şi puţin în sine, începură a-şi şterge lacrămile şi a-i povesti cu
mare jale despre întâmplarea neîntâmplată. Omul, după ce le ascultă, zise cu
mirare:
— Bre!
mulţi proşti am văzut eu în viaţa mea, dar ca voi n-am mai văzut. Mă… duc în
lumea toată! Şi de-oiu găsi mai proşti decât voi, m-oiu mai întoarce acasă, iar
de nu, ba.
Aşa
zicând, oftă din greu, ieşi din casă, fără să-şi ieie ziua bună, şi plecă
supărat şi amărât ca vai de om!
Şi
mergând el bezmetic, fără să ştie unde se duce, după o bucată de vreme,
oprindu-se într-un loc, i se întâmplă iar să vadă ceva ce nu mai văzuse: un om
ţinea puţin un oboroc deşert cu gura spre soare, apoi răpede-l înşfăca şi intra
cu dânsul într-un bordeiu; pe urmă iar ieşea, îl punea iar cu gura la soare, şi
tot aşa făcea… Drumeţul nostru, nedumerit, zise:
— Bună
ziua, om bun!
—
Mulţămesc dumitale, prietene!
— Da’ ce
faci aici?
— Ia, mă
trudesc de vro două-trei zile să car pocitul ist de soare în bordeiu, ca să am
lumină, şi nici că-l pot…
— Bre,
ce trudă! zise drumeţul. N-ai vrun topor la îndămână?
— Ba am.
— Ie-l
de coadă, sparge ici, şi soarele va intra singur înlăuntru.
Îndată
făcu aşa, şi lumina soarelui întră în bordeiu.
— Mare
minune, om bun, zise gazda. De nu te-aducea Dumnezeu pe la noi, eram să
îmbătrânesc cărând soarele cu oborocul.
“Încă un
tont”, zise drumeţul în sine şi plecă.
Şi
mergând el tot înainte, peste câtva timp ajunse într-un sat şi, din întâmplare,
se opri la casa unui om. Omul de gazdă, fiind rotar, îşi lucrase un car şi-l
înjghebase, în casă, în toată întregimea lui; ş-acum, voind să-l scoată afară,
trăgea de proţap cu toată puterea, dar carul nu ieşea. Ştiţi pentru ce? Aşa:
uşile era mai strâmte decât carul. Rotarul voia acum să taie uşorii, spre a
scoate carul. Noroc însă că drumeţul l-a învăţat să-l desfacă în toate părţile
lui, să le scoată pe rând afară ş-apoi iarăşi să-l înjghebe la loc.
— Foarte
mulţămesc, om bun, zise gazda; bine m-ai învăţat! Ia uită-te dumneta! Era să
dărâm bunătate de casă din pricina carului…
De aici,
drumeţul nostru, mai numărând un nătărău, merse tot înainte, până ce ajunse
iară la o casă. Acolo, ce să vadă! Un om, cu-n ţăpoiu în mână, voia să arunce
nişte nuci din tindă în pod.
“Din ce
în ce dau peste dobitoci”, zise drumeţul în sine.
— Da’ ce
te frămânţi aşa, om bun?
— Ia,
vreu să zvârl nişte nuci în pod, şi ţăpoiul ista, bată-l scârba să-l bată, nu-i
nici de-o treabă…
— Că
degeaba te trudeşti, nene! Poţi să-l blastămi cât l-ei blăstăma, habar n-are
ţăpoiul de scârbă. Ai un oboroc?
— Da’
cum să n-am?!
— Pune
nucile într-însul, ie-l pe umăr şi suie-le frumuşel în pod; ţăpoiul e pentru
paie şi fân, iar nu pentru nuci.
Omul
ascultă, şi treaba se făcu îndată. Drumeţul nu zăbovi nici aici mult, ci plecă,
mai numărând şi alt neghiob.
Apoi, de
aici merse mai departe, până ce ajunsese ca să mai vadă aiurea şi altă
năzbâtie. Un om legase o vacă cu funia de gât şi, suindu-se pe-o şură, unde
avea aruncat oleacă de fân, trăgea din răsputeri de funie, să urce vaca pe
şură. Vaca răgea cumplit, şi el nu mai putea de ostenit…
— Mă
omule! zise drumeţul, făcându-şi cruce; dar ce vrei să faci?
— Ce să
fac, mă-ntrebi? Da’ nu vezi?
— Ba
văd, numai nu pricep.
— Ia,
hăramul ista e hâmisit de foame şi nu vre’ nici în ruptul capului să vie după
mine sus, pe iastă şură, să mănânce fân…
— Stai
puţin, creştine, că spânzuri vaca! Ič fânul şi-l dă jos la vacă!
— Da’ nu
s-a irosi?…
— Nu fi
scump la tărâţe şi ieftin la făină.
Atunci
omul ascultă şi vaca scăpă cu viaţă.
— Bine
m-ai învăţat, om bun! Pentr-un lucru de nimica eram cât pe ce să-mi gâtui vaca!
Aşa,
drumeţul nostru, mirându-se şi de această mare prostie, zise în sine: “Mâţa tot
s-ar fi putut întâmpla să deie drobul de sare jos de pe horn; dar să cari
soarele în casă cu oborocul, să arunci nucile în pod cu ţăpoiul şi să tragi
vaca pe şură, la fân, n-am mai gândit!”
Apoi
drumeţul se întoarse acasă şi petrecu lângă ai săi, pe cari-i socoti mai cu duh
decât pe cei ce văzuse în călătoria sa.
Ş-am încălecat pe-o
şa,
Ș-am spus povestea
aşa.
Ş-am încălecat pe-o
roată,
Ș-am spus-o toată.
Ş-am încălecat pe-o
căpşună,
Și v-am spus,
oameni buni, o mare minciună!!
Poveşti şi Povestiri,
Editura Facla, Timişoara - 1990.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu