Oglindele[1]
de Grigore Alexandrescu
Am citit altădată, nu mai știu în ce carte
Că într-o țară mare, de aici nu departe,
Plăcuta frumusețe trecea de urâciune:
Câți se-ntâmplă s-o aibă se socoteau slutiți;
Iar frumoși de minune
Se socoteau aceia ce erau mai pociți.
Oglinzi ca să se vadă nu se afla în țară,
Și era oprit lucru să s-aducă d-afară.
Așa fieștecine
Socotea despre sine
Ceea ce auzea.
Căci chiar undele gârlei ce curgeau prin cetate,
Erau atât de negre și-atât de-ntunecate,
Încât nu putea omul nici umbra a-și vedea.
Dar după multe zile și vreme-ndelungată,
O corabie mare cu oglinzi încărcată,
Trecând pe lăngă țara de care vorbesc,
O apucă furtuna, o furtună cumplită;
Sau, ca să zic mai bine, furtună norocită,
Pricină de prefaceri de un folos obștesc;
Și pentru-al obștei bine, o pagubă oricare
Nu mi se pare mare,
Mai vârtos când aceasta nu s-atinge de mine.
Împinsă de talazuri, corabia slăbită
Se sfărâmă. Dar marfă puțină s-a-necat;
Și în a ei pornire, unda neîmblânzită,
Oglinzile mai toate le scoase la uscat.
Locuitorii țării,
Câți se aflau atunce pe țărmurile mării,
Cu toții alergară
Și-n grab le adunară.
Se priviră în ele și, cuprinși de mirare,
Văzură adevărul, mulți, însă, cu-ntristare.
Dar aflând dregătorii minunea întâmplată,
Porunciră îndată
A se sparge cu pietre și-a se desființa
Oglinzile acele ori unde s-ar afla.
Multe se sfărâmară, dar ascunseră multe
Acei care porunca nu vrură s-o asculte.
Și din remea aceea toți oamenii frumoși
Arăt câte-o oglindă acelor urâcioși.
Din poveastea mea multe idei pot scoate,
Dar mă opresc la una, ce le cuprinde toate:
Când a duhului soare
Luminează-adevărul și-i vine spre-ajutor,
În zadar neștiința îi e-mpotrivitoare,
Soarele o pătrunde și-l vezi trimfător.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu