Lebedele sălbatice

Lebedele sălbatice

de Hans Christian Andresen

            Departe-departe, în ţara unde pleacă rândunelele când vine iarna pe la noi, a fost odată un rege. Şi avea regele acesta unsprezece feciori şi o fiică, pe care o chema Eliza. Cei unsprezece prinţi umblau la şcoală şi erau cu toţii ca nişte cadre de cuminţi şi frumuşei, pe pieptul fiecărua strălucea câte-o stea, iar la şold îi zăngănea sabia. De scris scriau cu condeie de olmaz pe tăbliţe de aur şi ştiau să citească de minune – şi din carte, şi pe de rost, ca nişte adevăraţi prinţi ce erau. Câtă vreme frăţiorii îi erau duşi la şcoală, sora lor Eliza îi aştepta acasă pe-un scăunaş de cleştar şi se uita într-o carte cu poze, care costa căt o jumătate de împărăţie.

            Ce fericiţi erau copiii! Dar nu multă vreme le ţinu fericirea. Murindu-le mama, regele se însură a doua oară, aducându-le în casă o mamă vitregă. Şi era mama asta vitregă a lor o vrăjitoare rea şi haină, care de la început i-a urât pe sărmanii copii. Chiar din întâia zi, pe când se serba nunta la palat, sinţiră copiii cât e de rea mama lor vitregă. Căci apucându-se ei să se joace de-a musafirii şi rugând-o pe regină să le daie nişte prăjituri şi mere coapte pentru micul lor ospăţ, ea le dădu o cană cu nisip spunându-le:

            — Ia mai închipuiţi-vă şi voi că-i copt!

            Mai trecu o săptămână şo, punânu-şi de gând să scape de Eliza, maică-sa vitregă o trimise într-un sat la nişte ţărani s-o crească, iar pe sărmanii prinţi atâta-i vorbi de rău regelui şi atâtea blestemăţii spuse despre ei, de nici nu mai avea ochi regele să-i vadă.

            Atunci regina dădu poruncă să fie chemaţi în faţa ei prinţii şi, când veniră ei, le strigă, făcând cu vărguţa ei fermecată:

            — Corbi să vă faceţi, toţi unsprezece. Hai, luati-vă zborul de-aici şi dobândiţi-vă singuri hrana!

            Dar tot nu izbuti ea să-şi ducă pân-la capăt fărădelegea, căci prinţii se prefăcură nu în corbi hâzi, cum vrusese ea, ci în nişte frumoase lebede sălbatice, care ieşiră cu ţipăt prin ferestrele palatului şi se porniră în zbor peste parcuri şi păduri, până la bordeiul unde le dormea somn adânc surioara. Lungă vreme rotiră ele pe de asupra acoperişul, arcuindu-şi gâturile mlădii şi bătând din aripi, dar nimeni nu le auzi şi nu le văzu. Şi trebuiră să zboare mai departe fără să-şi fi văzut sora. Sus-sus, până-n nouri, săgetară lebedele, aşternându-se apoi în zbor spre pădure mare şi deasă, care se întindea hăt departe pân-la mare.

            Iar sărmana Eliza rămase să trăiască în bordeiul ei. Zile întrgi se juca ea cu o frunzuliţă verde, că alte jucării n-avea: făcuse ea o găurică în frunza aceea şi se tot uita printr-însa la soare, părându-i-se că vede astfel ochii cei lipezi ai frăţiorilor ei.

            Aşa-i treceau una după alta zilele. Şi doar rareori se mai mângâia ea, când clătina lin vântul tufele de trandafiri ce înfloreau pe lângă casă, întrebându-le:

            — Este oare cineva mai frumos decât voi?

            Şi trandafirii, clătinându-şi căpuşoarele, răspundeau:

            — Eliza e mai frumoasă decât noi!

            Alteori, când bătrâna ţărancă care-o creştea pe Eliza se aşeza la fereastră să mai citească din molitvelnic, vântul răsfoia lin paginile şi-ntreba:

            — Este oare cineva pe lume mai pios şi mai blând ca voi?

            — Eliza e mai pioasă şi mai blândă ca noi!

            Adevăr-adevărat spuneau şi floricele şi cartea, căci mai frumoasă şi cuminte ca Eliza nu se afla făptură pe lume!

            Şi iată, împlinind Eliza cincisprezece ani, ţăranii o trimiseră acasă la palat, după cum fusese învoiala.

            Văzând regina cât e de frumoasă fiica sa vitregă, o urâ şi mai tare. Ar fi vrut ea s-o prefacă şi pe Eliza, ca pe fraţii ei, într-o lebădă sălbatecă, dar se temea de rege, care atâta copil mai avea şi ţinea la ea ca la ochii din cap.

            Într-o dimineaţă regina intră în baia sa cea de marmoră, aşternută toată cu covoare minuate şi perne noi. Într-un ungher al băii şedeau trei broaşte. Regina le luă în mâini şi le sărută. Apoi zise către cea dintâi broască:

            — Când o intra Eliza în baie, aşează-i-te pe cap, las-să se facă tot aâat de proastă şi lemeşă ca tine.

            Celei de-a doua îi spuse:

            — Tu să-i sari Elizei pe frunte, las-să se facă tot atât de hâdă ca tine. Atunci nici taică-saă n-are să vrea s-o mai cunoască… Ei, dar tu culcă-i-te pe inimă! îi şopti ea celei de-a treia broaşte. Las-să se facă rea, ca să n-o iubească nimeni.

            Şi aruncă regina broaştele în apa străvezie, care pe loc se făcu verde şi tulbure. Apoi, chemând-o pe Eliza, o dezbrăcă şi-i porunci să intre în apă.

            Cum intră Eliza în apă, întâia broască îi sări pe creştet, a doua pe frunte, iar a treia pe piept. Dar Eliza nici nu le-a băgat în seamă. Iar cele trei broaşte, atingându-se de Eliza, se prefăcură în trei maci roşii, iar copila ieşi din apă atât de frumoasă cum intrase.

            Atunci regina cea rea o frecă pe Eliza cu zeamă din coajă de nucă, de se făcu sărmana neagră-tuciurie. Apoi îi mânji faţa cu-o alifie rău mirositoare. Nimeni n-ar mai fi putut-o cunoaşte acum pe Eliza. Chiar tată-său, privind-o, se sperie şi spuse că asta nu-i fiica lui. Numai bătrânul câine din lanţ se aruncă spre ea lătrând bucuros, şi rândunelele, pe care le hrănea ea adesea cu firimituri de la masa ei, prinseră să-i ciripească cântecele lor. Dar cine să se uite la nişte sărmane jivine necuvântătoare.

            Izbucni în plâns amar Eliza şi se furisă afară din palat. O zi întreagă rătăci ea peste câmpuri şi pomoare, ţinând calea spre pădure, căci altundeva unde să se ducă în halul în care era?

            Până să ajungă Eliza la pădure, se lăsase noaptea adâncă şi sărmana fată îşi făcu un culcuş pe muşchiul moale, punându-şi capul pe o buturugă. Era cald şi linişte. Sute de licurici, ca nişte mici flăcărui verzi, pâlpâiau în iarbă, iar când Eliza se atinse cu mâna de un tufiş, o mulţime de gândăcei strălucitori se revărsară de pe frunze, ca o ploaie de stele.

            Toată noaptea şi-a visat Eliza fraţii: se făcea că erau cu toţii iar copii, se jucau împreună, scriau cu condeie de olmaz pe tăbliţe de aur şi se uitau în minunata cărticică cu poze, pentru care fusese dată o jumătate de împărăţie. Pozele din carte erau vii: păsărelele cântau şi oamenii se desprindeau din foile cărţii şi intrau în vorbă cu Eliza şi cu fraţii ei…

            Când se trezi Eliza, soarele era de mult sus, prefirându-şi razele prin frunzişul des ca un păienjeniş de aur. Adiau florile şi ciripeau păsărelele, venind fără teamă să se aşeze pe umerii copilei. Se auzea undeva prin preajmă şi murmurul unui pârâu. Eliza străbătu prin hăţiş şi se plecă de asupra apei celei limpezi. De n-ar fi fost vântul care făcea să fremăte frunzişul copacilor şi tufişurilor, s-ar fi putut crede că sunt cu toatele zugrăvite pe fundul pârâului, atât de limpede se oglindeau ele în apa liniştită.

            Eliza îşi văzu în oglinda asta a pârâului şi se sperie, atât era de neagră şo pocită. Dar când luă câţiva stropi în căişul palmelor, spălându-şi ochii şi fruntea, faţa i se făcu iar albă ca înainte. Apoi copila se dezbrăcă, intră în pârâu şi se curăţă bine-bine de zeama aceea din coajă de nucă şi de alifia cea puturoasă cu care o unsese mama vitregă. Îmbrăcându-se iar, Eliza îşi împleti în cosiţe pletele lungi şi porni mai departe prin pădure. Într-o poiană văzu un măr pădureţ cu crengile aplecate de greutatea rodului. Se opri, mâncă un măr, propti crengile cu nişte beţe şi porni mai departe. Curând intră adânc în desişul pădurii. Nici o păsărică nu mai ajungea pân-aici, nici o rază de soare nu putea răzbate printre crengile rămuroase şi încâlcite. Trunchiurile înalte se împleteau în rânduri strânse, ca un zid de cetate, şi domnea în jur o linişte atât de adâncă, încât Eliza îşi auzea proprii ei paşi, auzea foşnetul fiecărei frunze uscate, strivite sub picioare. Niciodată nu i se mai întâmplase ei să calce prin asemenea pustietăţi.

            Noaptea se făcu un întuneric beznă, nici măcar licuricii nu mai pâlpâiau în iarbă. Înfricoşată şi zdrobită de trudă, copila se culcă în iarbă şi adormi.

            Dimineaţa devreme, când porni ea iar la drum, se întâlni c-o băbuţă care ducea un coş cu mure. Băbuţa îi dădu o mână de mure, iar Eliza o întrebă dacă n-a întâlnit ea cumva în cale pe-aici, prin pădure, unsprezece prinţi…

            — Nu, îi răspunse băbuţa, prinţii n-am întâlnit, dar ieri am văzut plutind colo pe râu unsprezece lebede cu coroniţe de aur.

            Şi ducând-o pân-la malul râului, băbuţa îşi luă rămas bun de la ea, iar copila porni mai departe în lungul malului.

            Multă vreme a tot mers ea aşa până s-a pomenit deodată că i se aşterne în faţă o nemărginită întindere de apă. Nici o pânză nu se vedea în zare, nici o barcă nu se afla prin apropiere, ca să paotă încerca a trece cu ea marea.

            Se aşeză Eliza pe o piatră pe mal şi căzu pe gânduri: ce să facă, unde să se mai ducă?

            Sta ea aşa şi se gândea, în vreme ce valurile mării veneau până la picioarele ei, tot aducând cu ele sumedenie de peitricele mărunte-mărunte şi rotunjite toate de necontenita trudă a apei.

            Şi cugeta atunci în gândul ei copila: “Doamne, câtă trudă trebuie pentru a face netedă şi rotundă piatra asta tare! Mulţumescu-se vouă că mi-aţi luminat mintea, repezi şi luminate valuri. Ca voi neostenită voi munci şi eu. Căci îmi spune mie inima că odată şi odată aveţi să mă duceţi la dragii mei frăţiori!”

            Se sculă Eliza şi, tot rătăcind pe mal, găsi printre algele uscate pene albe de lebădă. Mai străluceau încă pe ele nişte stropi, de rouă ori de lacrimi, cine ştie?

            Cu inima bătând de-o nouă nădejde, Eliza împleti din ele o cunună şi se aşeză iar pe piatra ei de pe mal. Nu se mai sinţea acum singură pe malul acesta pustiu. Ş-apoi marea era atât de frumoasă de nu se mai sătura copila privind-o cum se schimbă parcă în fiece clipă: unde că s-aşterne deodată pe cer nişte nouri mari şi negri, vântul se înteţeşte, şi marea se întunecă şi ea, spumegă şi clocoteşte. Apoi uite că s-au răzbunat nourii, s-a mulcomit vântul, şi marea s.a liniştit şi ea, semănând acum cu o uriaşă petală de trandafir. dar oricât de liniştit ar fi văzduhul şi oricât de potolită ar fi marea, mereu rămâne să bată în maluri valurile, mereu rămâne să freamăte şi să se zbuciume uşor apa, ca pieptul unui copilaş adormit…

            Când soarele se lăsă de-acum spre asfinţit, Eliza zări de odată un pâlc de lebede sălbatece. Ca o minunată panglică albă zburau ele, înşiruite una după alta, unsprezece la număr, şi pe creştetul fiecăreia scăpăra o mică coroană de aur. Dându-se înapoi, Eliza se ascunse în nişte tufişuri. Lebedele coborâră la pământ nu departe de ea şi chiar în clipa când soarele dispăru sub apă, penele lor cele albe căzură de pe ele şi Eliza văzu răsărind în faţa ei unsprezece prinţi ca nişte feţi-frumoşi. Copila scoase un ţipăt, recunoscându-şi îndată fraţii, şi se aruncă în braţele lor, începând să-i strige pe toţi pe nume.

            Fraţii se bucurară şi ei nespus că şi-au regăsit surioara, care crescuse aşa de mare şi se făcuse atât de frumoasă. Râdeau şi plângeau de fericire cu toţii. Apoi cel mai vârstnic dintre prinţi porni să-i povestească Elizei:

            — Află, surioară, că noi suntem lebede doar ziua, de la răsăritul soarelui şi până la asfinţitul lui. Iar când asfinţeşte soarele ne prefacem iar în oameni. Doar că spre asfinţitul soarelui tare trebuie să ne grăbim a coborâ pe pământ. Căci dacă ne-am preschimba iar în oameni, colo sus printre nouri, fărâme ne-am face căzând la pământ. Şi mai află, surioară, că ziua nu trăim aici. Departe-departe, dincolo de mare, acolo ne e juruit nouă să trăim ziua. Dar drumul până acolo e lung, iar în cale nu se află nici un ostrov unde să poposim peste noapte. Numai la mijlocul mării se înalţă din valuri o stâncă singuratică. Şi-i atât de mică încât putem încape pe ea doar stând strâns lipiţi unii de alţii. De n-ar fi fost stânca ceea niciodată n-am fi putut noi să mai venim aici, pe pământul nostru: marea-i largă şi noi n-o putem trece în zbor între răsăritul şi asfinţitul soarelui. Numai de două ori pe an, în cele mai lungi zile, aripile noastre sunt în putere să ne ducă peste toată marea. Şi iată venim şi trăim aici unsprezece zile. Zburăm de asupra părurii acesteia şi privim la palatul unde ne-am născut şi ne-am petrecut copilăria. Aici fiece tufiş şi fiecare copac e scump inimii noastre. Prin luncile înverzite zburdă caoo sălbatici, pe care i-am văzut încă din copilărie, iar cărbunarii cântă acelaşi cântece pe care le auzeam odată. Aici e patria noastră, de locurile acestea ne leagă inima, şi aici te-am găsit pe tine, buna şi draga noastră surioară! Da data sta ne-am petrecut de-acum aici nouă zile. Aşa că peste două zile trebuie să zburăm iar peste mare, în ţara ceea frumoasă dar străină. Cum să te luăm cu noi? Ca n-avem nici corabie, nici, barcă.

            — O, de v-aş putea dezlega de vrajă! se căină cu lacrimi în ochi Eliza.

            Aşa au tot vorbit ei cât a fost noaptea de lungă şi doar spre zori au aţipit.

            Eliza se trezi la o bătaie de aripi: farţii i se prefăcuseră iar în păsări şi porniseră în zbor spre pădure. Numai una dintre lebede, cel mai mic dintre frăţiorii ei, rămase pe mal cu ea. Toată ziua şi-au petrecut-o ei împreună. Lebăda îşi pusese capul pe ghenunchii ei, iar ea îi tot netezea şi-i mângâia penele. Spre seară se întoarseră celelalte zece lebede, şi când asfinţi soarele, se prefăcură iar în prinţi.

            — Mâine trebuie să plecăm şi n-o să ne mai putem întoarce înainte de anul viitor, îi spuse Elizei frăţiorul ei cel mai mic, dar nu te teme, n-o să te părăsim aici. Hai cu noi! Că dacă eu, în chip de om, acum, te pot duce în braţe prin toată pădurea, oare noi toţi unsprezece împreună nu te-om putea duce pe aripile noastre peste mare?

            — Da, luaţi-mă cu voi! strigă cu bucurie Eliza.

            Toată noaptea au împletit fraţii un leagăn din nuiele şi din trestie. Şi iată că la răsăritul soarelui zece dintre lebede apucară leagănul cu ciocurile şi se înălţară cu el până-n nouri. Eliza dormea în leagăn somn dulce. Şi pentru ca razele soarelui să n-o trezească, cea de-a unsprezecea lebădă zbura de asupra capului ei, apărându-i de soare faţa cu aripile ei largi.

            Erau sus-sus în tăriile cerului, când se trezi Eliza şi i se păru că mai visează încă cu ochii deschişi. atât de neaşteptat se pomenise ea în leagănul acesta, zburând prin văzduh.

            Lângă ea se afla o crenguţă cu mure coapte şi un mănunchi de rădăcini gustoase, pe care le luase şi le pusese alături de ea cel mai mic dintre frăţiori. Eliza îi zâmbi, ghicise ea că el e cel care zboară de asupra ei şi o apără de soare cu aripile sale.

            Sus de tot printre nouri zburau fraţii cu sora lor, şi cea dintâi corabie pe care-o văzură ei pe mare li se păru de-acolo de sus doar cât un pescăruş de mititică.

            Ca săgeata de iute zburau lebedele, dat tot mai puţin iute decât de obicei, căci de data asta o purtau şi pe sora lor cu ele. Ziua era pe sfârşite şi începuse să şi vremuiască. Eliza vedea cu spaimă cum coboară tot mai jos şi mai jos soarele, iar stânca cea singuratică din mijlocul mării tot nu se zărea încă. Şi de la o vreme Elizei i se păru că lebedele au ostenit de tot şi abia-şi mai mişcă aripile. Uite-acu are să asfinţească soarele, Fraţii ei au să se prefacă în oameni aici sus, au să cadă în mare şi au să se înece. Şi vinovată de toate acestea are să fie ea!

            Se apropiau nişte nouri negri, răbufnelile de vânt prevesteau furtună, scăpăra groaznic fulgerul.

            Elizei i se strânse inima în piept: soarele aproape că atingea de acum apa.

            Şi de odată lebedele se repeziră în jos cu iuţeala fulgerului, Elizei i se păru că se prăbuşesc chiar. Dar nu, ele mai zburau încă. Şi iată, când soarele era de-acum pe jumătate în apă, Eliza zări jos stânca. Era nespus de mică, nu mai mare decât o focă ce şi-ar fi scos capul din apă. Lebedele se lăsară pe piatra stâncii chiar în clipa când se stinse cea din urmă rază de soare şi Eliza îşi văzu în jur fraţii, care stăteau ţinându-se de mâini şi abia de încăpeau pe stânca îngustă. Marea bătea cu turbare în piatră şi-i învăluia pe Eliza şi fraţii ei într-o adevărată ploaie de stropi. Cerul ardea în pălălaia fulderelor, şi în fiece clipă bubuia tunetul, dat fraţii şi sora se ţineau strâns de mâini şi se îmbărbătau unii pe alţii, spunându-şi cuvinte de mângâiere.

            În zori furtuna se potoli, cerul se însenină şi cum răsări soarele, faţii porniră iar la drum. Marea se mai zbuciuma încă şi ei vedeau de sus cum pluteşte pe apele de un verde întunecat spuma albă, ca milioane de lebede.

            Mai trecu un răstimp, şi când soarele se ridică de-o suşiţă în sus, Eliza zări de odată în depărtare, ca atârnând în văzduh parcă, un minunat tărâm, cu munţi înalţi şi acoperiţi de nea. Iar printre culmile acelea troienite mai zări ea un minunat castel, prejmuit de sprintene coloane, atât de uşoare, ca ţesute din văzduh parcă. Jos, sub zidurile castelului, fremătau palmieri şi creşteau flori minunate, cţt roata morii de mari.

            Eliza întrebă dacă asta-i ţara spre care se îndraptă ei, dar lebedele au clătinat din cap: “Nu, surioară dragă, acesta e doar fermecatul şi veşnic schimbătorul castel aerian al zânei Fata Morgana, în care nimeni n-a pătruns niciodată!” Şi când s-a uitat iar Eliza, n.a mai văzut nici munţi, nici pădurile, nici castelul, pieriseră toate, iar în locul lor s-au arătat douăzeci de uriaşe turle de biserici, li i s-a părut ei a auzi până şi orga, dar era mugetul mării. Apoi turlele s-au prefăcut pe dată într-o întreagă flotilă de corăbii. Dar când a privit mai cu luare aminte, Eliza a văzut că şi asta era numai ceaţa ce plutea pe ape.

            Şi tot astfel s-au schimbat mereu vedeniile, până când s-a arătat, în sfârşit, şi pământul cel adevărat. Acolo pe mal, se aşterneau câmpii învezite, se înălţau negre păduri de cedru, iar în depărtare se întrezăreau oraşe mari şi castele înalte. Mai rămăsese încă mult pân-la asfinţitul soarelui, dar calea le era de acum sfârşită. Fraţii au coborât pe-o stâncă în faţa unei peşteri, pe pereţii căreia se împleteau ca un minunat covor plante de un verde gingaş. Aici îşi aveau casa fraţii ei, lebedele.

            — Să vedem ce-ai să visezi tu noaptea asta, îi spuse frăţiorul ei cel mai mic, când o duse pe Eliza în iatacul ei.

            — Ah, de mi s-ar arăta în vis cum să vă dezleg de vrajă! suspină Eliza şi adormi.

            Şi iat-o visând că zboară iar sus-sus, spre castelul acela fermecat pe care-l văzuse ea de asupra mării, iar din caste îi iese în întâmpinare Fata Morgana, care e o zână minunat de frumoasă, dar seamănă uimitor cu băbuţa care-i dăduse atunci în pădure o mână de mure şi-i povesti despre lebedele cu coroniţe de aur.

            — Numai tu îţi poţi scăpa de  vrajă fraţii, îi spuse Fata Morgana, dar ai să ai tu oare destulă bărbăţie şi tărie? Ai văzut tu cum apa, care e neînchipuit mai moale decât moalele tale cele gingaşe roade şi rotunjeşte până şi pietrele, dar apa nu simte durerea pe care or s-o simtă degetele tale şi apa n-are inimă să se strângă de spaimă şi chin, ca inima ta. Vezi urzica din mâna mea? Urzici la fel cu asta cresc sumedenie lângă peştera ta şi-n ţintirimuri. Numai ele pot să-ţi fie de folos. Tine minte asta! Mergi şi strânge la urzici cât ai să poţi de multe, chiar de ţi s-or face măinile numai beşici; apoi să le calci cu picioarele, chiar de ţi-s-or face picioarele beşici, şi să împleteşti din ele unsprezece cămăşi. Iar când or fi gata cămăşile, aruncă-le pe fraţii tăi. Cum s-or atinge de penele lor, pe loc are să piară vraja. Dar să ţii minte că, din clipa când ai să-ţi începi lucurul şi până si să-l afârşeşti, n-ai voie să rostelti nici un cuvânt, chiar de-ar trebui să lucrezi ani întregi. Cel dintâi cuvânt care-ţi va scăpa de pe buze are să străpungă ca un jungher inimile fraţilor tăi. Viaţa ori moartea lor e în mâinile tale! Ţine bine minte asta!

            Şi Fata Morgana atinse cu urzica mâna Elizei.

            Eliza simţi arsura şi se trezi de durere. Era de-acum ziua mare, iar lângă aşternutul ei zăceau câteva urzici aidoma cu cea văzută în vis. Atunci Eliza ieşi din peşteră şi se apucă de lucru.

            Cu mâinile sale gingaşe rupea ea urzicile cele rele, care-i spuzeau palmele, şi degetele i se acopereau de beşici, dar ea îndura cu bucurie durerea: numai să-şi scape frăţiorii dragi. Rupse ea aşa un braţ întreg de urzici, apoi le stropşi cu picioarele goale şi începu să toarcă firele cele lungi şi verzi.

            La asfinţitul soarelui fraţii se întoarseră în peşteră şi se speriară nespus, văzând că sora lor a amuţit.

            “Să fie vreo nouă vrăjitorie a mamei vitrege”, se gândiră ei la început, dar uitându-se la mâinile pline de beşici ale Elizei, înţeleseră ei că numai pentru a-i scăpa a primit ea canonul acesta. Cel mai mic dintre fraţi izbucni în plâns, sătutându-i măinile spuzite şi acolo unde cădeau lacrimile lui piereau arsurile, se ogoia durerea.

            Toată noaptea şi-a petrecut-o Eliza lucrând fără să se gândească o clipă la odihnă, se gândea numai cum să-i dezlege mai repede de farmece pe dragii ei frăţiori. Şi toată ziua următoare, câtă vreme lipsiră lebedele, stătu ea singură.singurică, dar parcă niciodată nu-i trecuse ei mai repede vremea. Uite că-i gata şi cea dintâi cămaşă. Fata tocmai se apucase de-a doua, când se auziră sunând în munte cornuri de vânătoare. Eliza se sperie. Sunetele se tot apropiau, apoi se auzi şi bătaia câinilor. Fata se ascunse în peşteră, legă într-un mănunchi urzicile strânse şi se aşeză lângă ele. În aceeaşi clipă de după tufişuri un câine mare, apoi al doilea, al treilea. Lătrau de zor, tot alergând în jurul ei până când se arătară şi vânătorii. Cel mai frumos dintre ei, care era regele ţării aceleia, se apropie de Eliza şi, uluit de frumuseţea fete, o întrebă:

            — Cine eşti şi cum ai ajuns tu aici, frumoasă copilă?

            Eliza clătină din cap, necutezând să vorbească, căci ştia ce de-ar fi rostit un cuvânt măcar, fraţii ei ar fi pierit pe loc.

            Îşi ascunse şi mâinile sub şorţ, să nu-i mai vadă regele beşicile şi zgârieturile.

            — Hai cu mine! îi spuse regele. Aici nu poţi rămâne! Dacă eşti tot atât de bună, pe cât eşti de frumoasă, am să te înveşmânt în mătăsuri şi catifele, am să-ţi pun pe cap o coroană de aur şi ai să trăieşti în cel mai frumos dintre palatele mele!

            Eliza izbucni într-un plâns amar, dar regele se grăbi să-i spună cu blândeţe:

            — Lasă, nu plânge, eu nu-ţi vreau decât fericirea. Când ai să-mi mulţumeşti tu însăţi.

            Şi, urcând-o-n şea în faţa sa, porni cu ea prin munţi, urmat de vânătorii din suită. Spre seară li se arătă vederii o minunată capitală cu zeci de turle şi cupole, şi regele o duse pe Eliza drept la palat.

            În înaltele odăi de marmoră murmurau havuzuri, iar pereţii şi tavanele le acopereau zugrăveli măiestre. Dar Eliza nu se uita la nimic, ea plângea şi se topea de dor. Slujnicele au îmbrăcat-o în veşminte domneşti i-au împletit în plete fire de mărgăritar şi i-au pus pe mâinile spuzite mănuşi subţiri.

            În veşmintele bogate Eliza era atât de frumoasă, încât toată curtea se închină în faţa ei, iar regele şi-o alese de mireasă. Numai arhiepiscopul curţii clătină din cap, spunând că frumoasa fără grai trebuie să fie vreo vrăjitoare, de i-a fermecat aşa pe tiţi, furându-i şi regelui inima.

            Regele nu stătu însă să-l asculte, ci făcu demn muzicanţilor să cânte, dădu poruncă să s-aştearnă masa mare şi o duse pe Eliza prin grădinile înmiresmate ale palatului până într-un minunat iatac. Dar Eliza rămânea mereu tot atât de întristată şi plină de mâhnire. Atunci regele descchise uşiţa care da într-o odăiţă mică de lângă iatacul Elizei, şi copila văzu o încăpere îmbrăcată toată în covoare verzi, care amintea de peştera ei din pădure.             Pe podea se afla legătura ei de urzici, iar pe perete atârna cămaşa ce-o împletise ea. Toate le adusese cu el din pădure unul din vânători, ca pe un lucru de mirare.

            — Aici poţi sta să-ţi aduci aminte de sălaşul tău, spuse regele. Iată-ţi şi lucrul. Poate ai să doreşti vreodată să te odihneşti de toate podoabele ce te înconjoară, amintindu-ţi de trecut.

            Văzându-şi urzicile şi cămaşa, Eliza zâmbi bucurată şi sărută mâna regelui, iar el o strânse la pieptului său.

            Arhiepiscopul tit urma să-i şoptească regelui vorbe de rău, dar ele nu ajungeau la inima lui, şi el rămase neclintit în hotărârea sa: a doua zi trebuie să se facă nunta şi însuşi arhiepiscopul ca trebui să-i pună copilei coroana pe creştet. De ciudă, atât de jos pe frunte îi trase arhiepiscopul cercul îngust de aur, încât l-ar fi durut pe oricine, dar Eliza nici măcar nu băgă de seamă, căci alta era durerea ei. Ea se gândea neîncetat la frăţiorii săi cei dragi şi buzele îi rămâneau mereu strânse, să nu le scape vreun cuvânt, doar în ochi îi strălucea o dragoste fierbinte pentru bunul şi frumosul rege, care făcea orice, numai să-i aducă bucurie. Cu fiece zi simţea ea că-l îndrăgeşte tot mai mult. O, de-ar fi putut să-i povestească suferinţele ei! Dat trebuia să tacă până când îşi va fi sfârşit lucrul.

            Noaptea se furişa pe tăcute până-n odăiţa aceea tainică a ei, asemănătoare unei peşteri, şi împletea acolo o cămaşă după alta. Erau de acum gata şase cămăşi, dar când să se apuce de-a şaptea, văzu că nu mai are urzici.

            Eliza ştia că poate găsi asemenea urzici la ţintirim. Şi iat-o, furişându-se noaptea afară din palat, cu inima strânsă de frică, pe lungile alei din grădină, apoi pe uliţele pustii, până la ţintirim. N-apucă însă să intre bine, că şi văzu adunate pe-o placă de ormânt un sobor întreg de vrăjitoare. Despuiate şi hâde, se rânjeau cu ură la ea, clănţănindu-şi dinţii.

            Luâdu-şi inima-n dinţi, Eliza se repezi fuga pe lângă ele, smulse un braţ de urzici şi tot aşa, într-un suflet, se întoarse acasă.

            Doar un singur om, arhiepiscopul, nu dormise în noaptea aceea şi o văzuse pe Eliza. Vpzându-şi el îndreptăţite bănuielile, veni dimineaţă la rege şi-i povesti ce-a văzut noaptea.

            — Alung-o, măriata! boscorodi el. E vrăjitoare!

            — Ba nu-i adevărat, Eliza e nevinovată! răspunse cu înverşunare regele, dar îndoiala se strecură în inima lui.

            Noaptea regele se făcu numai că doarme, şi iată c-o văzu el pe Eliiza că se scoală şi se strecoară afară din iatac până-n odăiţa ei cea de taină. Şi-n nopţile ce-au urmat se repetă acelaşi lucuru.

            Tot mai tare se posomorâ regele. Eliza vedea şi ea, dar nu înţelegea ce-l nemulţumea atâta. Şi i se strângea inima de jale şi pentru el şi pentru fraţii ei. Lacrimi strălucitoare ca mărgăritarele picurau pe veşmintele ei cele bogate, se liniştea numai la gândul că curând-curând are a se sfârşi greaua şi chinuitoarea muncă: zece cămăşi erau de acum gata, dar pentru a unsprezecea iar nu i-au ajuns urzicile. Încă o dată, o ultimă dată trebui să se ducă la ţintirim şi să smulgă câteva mănunchiuri de urzici. Se gândea ci groază Eliza la ţintirimul cel pustiu, unde-şi ţineau soborul vrăjitoarele, dar n-avea încotro.

            Noaptea ieşi pe furis din palat, iar regele şi arhiepiscopul, urmărind-o, văzură cum se strecoară ea în ţintirim, văzură şi vrpjitoarele. Oare ce poate să facă regina aici cu ele naoptea?!

            — Acu vezi şi măria ta că vrpjitoarele, eu ce puneam! se bucură arhiepiscopul. S-o ardem pe rug!

            Şi regele n-avu chip s-o mai apere.

            O luară deci străjerii domneşti pe regină din odăile ei cele strălucite şi-o duseră s-o închidă într-o hrubă întunecoasă şi umedă, cu gratii de fier la ferestre, în care năvălea şuierând vântul. Şi în loc de veşmintele cele bogate şi aştenutul cel de puf îi aruncară înăuntru braţul cel de urzici, pe care le smulsese ea la ţintirim, să-i slujească de căpătâi, şi cămăşile cele aspre, să-i fie de aşternut.

            Dar nimic altceva nici nu-şi mai dorea Eliza. Cu bucurie se apucă ea iar de lucru.

            Seara auzi fâlfâind la ferestele zăbrelite aripi de lebădă. Era cel mai mic dintre fraţi care-o găsise pe surioara sa, şi Eliza izbucni în plâns de bucurie, văzându-l, cu toate că ştia că-i rămâne de trăit doat o noapte. În schimb însă, lucrul ei se apropia de sfârşit şi fraţii ei erau aici!

            Toată noaptea stătu Eliza să împletească ultima cămaşă. Şoarecilor, care mişunau prin hrubă, li se făcu milă de ea şi pentru a-i ajuta măcar cu ceva, Începură să adune şi să-i aducă la picioare firele împrăştiate, iar o mierlă, pe prichiciul ferestrei cele zăbrelite, o mângâia cu ciripitul ei.

            În zori, pân-a răsări soarele, bătură la porţile palatului cei unsprezece fraţi ai Elizei şi cerură să li se îngăduie a vorbi cu regele. Li se răspunse că regele doarme încă şi nimeni nu-şi poate lua îndrăzneala să-l tulbure. Dar ei nu se dădeau duşi şi urmau să roage să li se îngăduie intrarea. Regelui auzi glasuri şi-şi scoase capul pe fereastră, să afle despre ce-i vorba. Dar chiar în clipa aceea răsări soarele şi regele văzu doar cum s-au înălţat în zbor deasupra palatului unsprezece lebede sălbatice.

            Lumea ieşea bulub afară din oraş să privească cum o să ardă pe rug vrăjitoarea ce le fusese regină. O jalnică mârţoagă trăgea teleaga în care şedea Eliza, îmbrăcată doar într-o cămaşă de pânză aspră, cu minunatele ei plete revărsate pe umeri şi cu faţa mai albă ca neaua. Până şi acum, în drum spre moarte nu-şi lăsă din mâini lucurl: zece cămăşi zăceau gata împletite la picoarele ei, iar cea de-a unsprezecea era şi ea mai gata.

            — Uitaţi-vă la vrăjitoarea asta! răsunară glasuri în mulţime. Nici acum nu se lasă ea de uneltele ei cele vrăjitoreşti! Să i le smulgem şi să i le rupem bucăţi!

            Sute de mâini se întinseră spre Eliza să-i smulgă cămăşile, dar chiar în clipa aceea se arătară în zbor unsprezece lebede coborând pe loitrele căruţei şi bătând ameniţător din aripile lor puternice. Lumea se dădu speriată în lături.

            — E un semn al cerului! Regina e nevinovată! se porniră şoapte prin mulţime, dar nimenea nu cuteză să-şi spună cu glas tara gândul.

            Şi iată că tomai când s-o înşface de mâini călăul, Eliza zvârli într-i clipită cămăşile pe lebede şi cum se atinseră cămăşile de penele lor, toate cele unsprezece lebede pe loc se prefăcură iar în prinţii cei frumoşi.

            Numai cel mai mic rămăsese cu o aripă de lebădă în loc de mâna stângă; căci surioara n-apucase să mai sfârşească de-mpletit mâneca celei din urmă cămăşi.

            — Acuma pot vorbi! strigă Eliza. Sunt nevinovată!

            Şi lumea, care văzuse tot ce se întâmplase, se închină adânc în ffaţa ei, dându-i slavă, da Eliza căzuse în nesimţire pe braţele ei. O doborâse spaima şi chinul ce-l îndurase.

            — Da, e nevinovată! spuse cel mai vârstnic dintre fraţi, pornind să povestească cum s-au întâmplat toate.

            Şi în vreme ce vorbea el se răspâdiră deodată în văzduh miresmele a mii şi mii de trandafiri: fiece lemn din rug dase rădăcini şi muguri, şi iată că pe locul unde trebuia să fie arsă de vie Eliza, tot creşteau văzând cu ochii mii şi mii de trandafiri roşii ca focul. Iar sus de tot în vârful rugului strălucea ca o stea o floare orbitor de albă.

            Regele supse floarea cea albă, o puse pe pieptul Elizei, şi ea se trezi împăcată şi zâmbitoare, în vreme ce, în aceeaşi clipă, toate clopotele din oraş dădură singure zvon, păsările se adunară în stoluri nenumărate, şi se porni spre palat un asemenea alai, cum nu mai văzuse nici un rege niciodată!

 

Basme fermecate

Editura Hyperion, Chişinău - 1991.