Fata moșului cea cuminte și harnică și fata babei cea haină și urâtă

Fata moșului cea cuminte și harnică

și fata babei cea haină și urâtă

de Frații Grimm

            A fost odată un moș și moșului ăstuia îi murise nevasta, și-a mai fost și-o femeie bătrână, și femeii ăsteia îi murise bărbatul. Și moșneagul avea o fată și băbuța avea și ea o fată. Fetele se cunoșteau de când erau micșoare și totdeauna le vedeai preumblându-se împreună. Și după fiece plimbare veneau de braț la casa văduvei. Și iată că-ntr-o zi, baba îi spuse fetei moșneagului:

            —  Fată, hăi, ia ascultă aici: spune-i lui tată-tău să mă ia de nevastă, și de s-o învoi, o să te țin ca-n puf și-o să-ți dau în fiecare dimineață numai lapte, ca să-ți speli fețișoara, iar de băut, numai vin dă-l bun, iar fetei mele o să-i dau apă de spălat și apă de băut.

            Fata se duse acasă și-i spuse lui taică-său vorbele femeii. Omul rămase pe gânduri și tot chibzuia:

            — Oare ce să fac? Că însurătoarea e și desfătare, dar și chin!

            Și pentru că nu se putea hotărî nici într-un fel, nici într-altul, își scoase în cele din urmă cizma din picior și-i spuse fetei:

            —  Uite, cizma asta are o gaură în talpă. Du-te cu ea în pod și atârn-o de cuiul cel mare din grindă și vezi de toarnă apă în carâmb. Dacă apa nu s-o scurge din cizmă, să știi că mă-nsor, iar de n-o ține apa, nu mă mai însor, asta-i hotărât!

            Fata făcu așa cum îi spusese taică-său, dar gaura din talpă se strânse de apă și cizma rămase plină până-n marginea carâmbului. După ce văzu cum stă treaba, fata se duse degrabă la taică-său de-i spuse ce s-a întâmplat cu apa din cizmă. Se miră el de cele ce-i spusese fata și, până la urmă, se urcă în pod să se încredințeze cu ochii lui de-i adevărat ori ba. Și văzând el că fata-i spusese numai adevărul, se duse la văduvă și-o luă de nevastă.

            Dis-de-dimineață, când se sculară fetele din așternut, fata unchiașului găsi lapte de spălat și vin de băut, iar fata babei, apă de spălat și apă de băut. A doua zi însă, amândouă fetele nu găsiră decât apă de spălat și apă de băut. Și așa a rămas să fie în toate zilele de-aici-nainte...

            Maștera o dușmănea de moarte pe fata moșului și, pe zi ce trecea, nu știa ce să mai scornească pentru a o obidi și a o face să se scârbească de viață.

            Și în același timp o și pizmuia pe fată, fiindcă era frumoasă și bună, pe câtă vreme a ei era urâtă și haină la suflet.

            Într-o iarnă, pe vremea când crăpau și ouăle corbului de ger și zăpada se așternuse atât de înaltă peste dealuri și văi că trebuia să înoți prin ea, nu alta, baba făcu o rochie de hârtie și, chemând-o pe fata unchiașului, îi zise:

            —  Îmbracă-te cu rochia asta și du-te chiar acu’ în pădure de-mi culege un coșuleț cu fragi, că mi s-a făcut poftă!

            —  Doamne, Dumnezeule, spuse fata, dar unde s-au mai pomenit fragi pe timp de iarnă!? Pământul e înghețat bocnă și-i atâta zăpadă, că a acoperit totul... și-apoi, cum o să umblu numai în rochia asta de hârtie?! Că afară e un ger de-ți taie suflarea și te-ngheață. Și-o să sufle crivățul prin rochie și mi-or sfâșia-o mărăcinii!

            —  Cum, îndrăznești să mi te pui împotrivă? - se stropși la ea maștera. Mișcă-te de aici cât mai iute și nu care cumva să-mi vii fără fragi!

            Îi dete apoi o fărâmă de pâine uscată și-i zise:

            —  Asta o să-ți fie de ajuns pentru toată ziua și încă prea mult!

            Dar în sinea ei gândi: „Las’ că o să îngheți tu de frig și o să mori de foame și n-o să te mai văd înaintea ochilor!“...

            Fata n-avu încotro, îmbrăcă rochia de hârtie, luă coșulețul și porni în pădure. Cât cuprindeai cu ochiul nu se zărea decât zăpadă și iar zăpadă, și nici un firicel de iarbă nu-și arăta pe nicăieri săbiuța-i verde. Când ajunse fata în pădure, văzu o căsuță la fereastra căreia priveau trei pitici bărboși. Fata le dădu binețe și bătu cu sfială la ușă. Piticii, care o văzuseră încă de pe drum, rostiră cu toții-ntr-un glas:

            —  Intră, fetiță, intră!

            Fata păși pragul, se așeză pe lavița de lângă vatră, ca să se încălzească și începu să muște din codrul de pâine uscată.

            —  Dă-ne și nouă o bucățică, o rugară piticii, că n-am luat nimic în gură pe ziua de azi!

            —  Cu dragă inimă! le răspunse fata, rupse în două bucata de pâine și le dădu jumătate.

            —  Ce cauți în pădure pe-o vreme câinoasă ca asta, copilă dragă? - o întrebară piticii. Și cum se face că pe un ger ca ăsta de crapă până și pietrele umbli atât de subțirel îmbrăcată?!

            —  Ce-s eu de vină dacă pe asta mi-a dat-o s-o îmbrac mama vitregă!..., zise fata, oftând cu obidă. Mi-a poruncit să umplu cu fragi coșulețul de-l vedeți aici și m-a amenințat că de nu l-oi putea umple nu mai am ce căuta acasă!

            După ce fata își sfârși bucățica de pâine, piticii îi dădură o mătură și-i ziseră:

            —  Ia du-te de mătură zăpada de la ușa din dosul casei! Cum ieși din odaie, piticii începură să se sfătuiască între ei:

            — Ce să-i dăruim noi fetei, pentru că a fost cuminte și bună și a împărțit pâinea cu noi?

            Primul dintre pitici grăi:

            —  Eu îi menesc să fie din zi în zi mai frumoasă.

            Al doilea urmă:

            — Iar eu, ca de câte ori deschide gura să rostească o vorbă, să-i cadă câte-un galben din gură.

            Iar al treilea zise:

            —  Iar eu, ca să vină un fecior de împărat și s-o ia de nevastă.

            Fata făcu precum îi spuseseră piticii. Mătură zăpada din dosul căsuței și ce credeți că-i fu dat să vadă? O mulțime de fragi își arătau căpșoarele deasupra zăpezii, toate roșii ca sângele, de coapte ce erau! Cu inima plină de bucurie, fata se grăbi să-și umple coșulețul și, după ce mulțumi piticilor și-și luă rămas bun de la fiecare, porni în fugă spre casă să ducă fragii.

            Cum intră pe ușă și dădu bună seara, numai ce se pomeni că-i pică un ban de aur din gură. Povesti apoi ce i s-a întâmplat în pădure și de câte ori spunea o vorbă îi cădea câte-un ban de aur, astfel că-n scurtă vreme se umplu întreaga odaie.

            —  Ia te uită ce nesocotință, să arunci așa cu banii...? făcu soră-sa vitregă și-n sufletul ei era neagră de pizmă.

            Și pe dată se hotărî să plece și ea în pădure. Dar mamă-sa căută s-o oprească zicându-i:

           — Nu te las, fata mamei, că mă tem să nu-mi degeri pe drum de frig, că suflă crivățul cum nu s-a mai pomenit.

            Dar fata nici nu voi să audă de așa ceva și stărui morțiș în hotărârea ei. Dacă văzu baba că nu e chip s-o înduplece, îi făcu o scurteică bună, căptușită cu blană, și-i pregăti, să aibă de drum, pâine cu unt și cozonac.

            Fata se încotoșmănă cu blana și-o porni apoi spre pădure. Și nu se opri decât când ajunse în dreptul căsuței piticilor. Piticii se aflau tot la geam și priveau afară, dar fata nici nu-i luă în seamă și nu le dădu binețe. Și intră buzna pe ușă, fără s-o poftească nimeni. Ajunsă în casă, își căută un loc lângă vatră și începu să înfulece cu poftă.

            —  Dă-ne și nouă puțin, o rugară piticii. Dar fata răspunse cu gura plină:

            —  Da’ știți c-aveți haz! Abia de-mi ajunge mie; de unde să vă mai dau și vouă?!

            După ce sfârși de mâncat, piticii îi ziseră:

            —  Ia mătura asta și du-te de mătură zăpada la ușa din dos!

            —  Căutați-vă pe altul să vă măture zăpada, ori de nu, măturați singuri, le răspunse fata, mânioasă, că doar n-am slugărit la ușa voastră!...

            Stătu ea o bucată de vreme pe lavița de lângă cuptor și, văzând că piticii n-au de gând să-i dăruiască nimic, ieși pe ușă afară, supărată foc.

            După ce o văzură plecată, piticii începură să se sfătuiască între ei:

            — Ce să-i menim pentru că-i atât de pizmașă și haină la suflet și nu se îndură să dea nimănui nimic?

            Primul pitic grăi:

            — Eu îi menesc să fie din zi în zi mai urâtă!

            Cel de-al doilea urmă:

            —  Iar eu, ca de câte ori o rosti o vorbă, să-i sară câte-o broască din gură!

            Al treilea grăbi să-i ureze și el:

            —  Iar eu, să-i cadă pe cap atâtea nenorociri și să îndure atâtea suferințe câte i se cuvin pentru câinoșenia ei!

            Fata căută ce căută prin pădure și, negăsind fragi, porni mânioasă spre casă. Și cum păși pragul, vru să-i povestească maică-sii ce-a văzut în pădure, dar n-apucă să rostească o vorbă, că-i și sări din gură o broască. Și tot așa, de câte ori da să spună ceva, lepăda câte-o broască, că toată lumea se ferea din calea ei, cuprinsă de scârbă.

            Când văzu ce pacoste a dat peste capul fiică-sii, baba se învenină de necaz și nu știu ce blestemății să mai scornească pentru a o pierde pe fata unchiașului, care din zi în zi se făcea tot mai frumoasă. În cele din urmă luă o căldare și o puse pe foc, iar când apa începu să dea în clocot, aruncă înăuntru mai multe caiere de in, pe care le lăsă să fiarbă bine. Când socoti c-au fiert de ajuns, i le puse fetei pe umeri și, dându-i un topor, o trimise la gârlă să facă o copcă în gheață și să înălbească tortul.

            Fata se supuse, că n-avea încotro, și, ducându-se la gârlă, începu să spargă gheața cu toporul. și cum spărgea ea așa, numai ce vede venind o caleașcă trasă de patru cai albi, în care se afla împăratul. Caleașca opri drept în fața ei și împăratul, scoțându-și capul pe fereastră, o întrebă cu blândețe:

            — Fata mea, cine ești și ce faci aici?

            — Sunt o fată sărmană și înălbesc tortul, răspunse ea. Împăratului i se făcu milă de dânsa și când văzu cât e de frumoasă o întrebă din nou:

            — N-ai vrea să vii cu mine?

            — Ba aș vrea cu dragă inimă! grăi fata, care nu mai putea de bucurie că-n sfârșit avea să scape de babă și de sora ei vitregă.

            Fata se urcă apoi în caleașcă și porni la drum în tovărășia împăratului. Și de-ndată ce sosiră la palat, făcură nuntă mare, după cum ursiseră piticii din pădure.

            După un an împărăteasa născu un fecior. Când auzi maștera de norocul care dăduse peste fată, veni împreună cu fiică-sa la palatul împărătesc, chipurile s-o vadă, că li-era dor.

            Dar planul lor era ticluit dinainte și, când împăratul ieși din iatac pentru câtăva vreme, zgripțuroaica o și apucă pe împărăteasă de cap, iar fiică-sa de picioare și, ridicând-o din pat, o zvârliră pe fereastră în râul care curgea pe lângă zidurile palatului. Fata cea urâtă se grăbi să se culce în locul împărătesei și baba îi trase așternutul până peste cap, ca să nu fie cumva recunoscută. Când se întoarse împăratul și vru să stea de vorbă cu împărăteasa, baba îl opri zicându-i:

            — Dă-i pace, măria ta, că acum nădușește și nu i-e gândul să stea la taclale!

            Împăratul nu bănui nimic rău și veni a doua zi. Dar de cum intră în vorbă cu nevastă-sa, băgă de seamă că la fiecare vorbă de-a ei îi sare câte-o broască din gură, pe câtă vreme, înainte, îi săreau numai bani de aur.

            Se minună el de schimbarea asta și-o întrebă pe babă dacă nu știe care-i pricina, dar ea îl liniști spunându-i că așa li se întâmplă câteodată lăuzelor; că totul se trage din pricina fierbințelii de ieri și că-n scurtă vreme avea să-i treacă...

            Dar peste noapte, ajutorul de bucătar își aruncă privirea pe fereastră și văzu cum venea pe gârlă o rață, înotând de zor și întrebând cu grai omenesc:

            —  Ce faci, împărate luminate? Dormi, ori veghezi pe înnoptate?

            Văzând că cel întrebat nu răspunde, rața mai zise:

            —  Dar oaspeții mei s-au culcat?

            Și atunci ajutorul de bucătar îi răspunse:

            — Dorm de mult, de când s-a înserat! Rața întrebă apoi:

            —  Da’ copilașul meu ce mai face?

            Și ajutorul de bucătar răspunse:

            —  În leagăn de mătase doarme-n pace!

            De cum auzi vorbele astea, rața își recăpătă înfățișarea împărătesei, intră în palat, îi dădu copilului să sugă, îi potrivi așternuturile și apoi, prefăcându-se iar în rață, o porni înot în susul gârlei.

            Veni așa două nopți de-a rândul, iar în cea de-a treia noapte îi spuse ajutorului de bucătar:

            — Du-te și-i dă de veste împăratului să ia paloșul și să-l învârtească pe prag, de trei ori, deasupra capului meu!

            Ajutorul de împărat alergă și-i spuse împăratului tot ce văzuse și auzise. Împăratul scoase paloșul din teacă și, oprindu-se în prag, îl învârti de trei ori deasupra raței. Și la a treia învârtitură, numai ce văzu că se preface rața iarăși în împărăteasă: și era voinică, sănătoasă și plină de voioșie ca atunci când o văzuse ultima oară. Când auzi haina de mașteră că s-au schimbat lucrurile și că împărăteasa cea adevărată e din nou în palat, se grăbi să-i spună fiică-sii:

            —  Hai s-o ștergem de-aici cât mai e timp, până ce nu pune împăratul slujitorii să ne prindă și să ne pedepsească!

            Și chiar în noaptea aceea reușiră să se strecoare din palat și, mergând pe drumuri lăturalnice, ieșiră din oraș și trecură de hotarele împărăției. Dar pe oriunde treceau ori căutau să facă popas, oamenii le întorceau cu scârbă spatele,

            Și nu e de mirare: că de cum dădea fata cea urâtă să spună o vorbă, îi și sărea câte-o broască din gură. Și tot așa se făcu că nimeni nu se mai îndură de ele să le ajute în vreun fel. Și pe drept cuvânt gândeau oamenii în sinea lor: „Numai peste un om rău la suflet și câinos din cale afară poate să cadă așa pacoste!“

            Rătăciră ele așa din loc în loc, din țară-n țară, ca niște pribegi fără căpătâi, și nimeni nu voia să audă de ele și să le dea adăpost.

            Iar împărăteasa cea tânără trăi de aci înainte în bucurie și fericire împreună cu împăratul și feciorul lor.