Două surori

Două surori

de Ioan Alexandru Brătescu-Voinești

            Cunoştinţa s-a făcut într-o zi de toamnă, când copilul casierului, speriat de o trăsură, care era aproape să-l calce, a dat fuga în curte, la Elena, în poalele ei. De multe ori vrusese ea să între în vorbă cu copilul, dar îi lipsise prilejul; acum însă îl luă în braţe, îl duse în casa, îi dete să bea apă ca să-i treacă de spaimă şi, fiindcă era vorbitor ca un om mare, măcar că spunea vorbele pe jumătate, îl mai opri câtva cu dânsa. Copilul, foarte apropiat, îi răspunse la toate întrebările, spuindu-i că-l cheama “Niţu”; că e de cinci ani; că semnul din frunte o buba făcută de mama de la Caracal, şi că iubeşte pe tata mult, mult, “până la tag”, ceea ce dânsa pricepu numai decât că însemna: până la gât.

            Cu întrebări de ale ei, cu întrebari de ale lui, s-a întârziat; iar când casierul, trecând de la slujbă, se opri mirat că-şi vedea copilul în braţele ei la fereastră, Elena se cobori din casă, îi ieşi înainte la poartă şi îi povesti întâmplarea cu trăsura. El îi mulţumi cuviincios, îşi luă copilul şi se despărţiră…

            A doua zi copilul cere să meargă la “Coca-mică“, nume scornit de el Elenei, şi care trebuie să-i fi venit de la vorba “coconiţă“. Casierul îl trimite cu servitoarea; iar seara, când copilul cere din nou, îl duce el însuşi.

            Negreşit, întâia întâlnire ar părea grea, mai cu seamă când îi lipseşte şi mijlocul obişnuit de scăpare: spunerea numelor; căci ea ştie că el e casierul judeţului, Iosif Dănescu, precum ştie şi dânsul că pe ea o cheamă domnişoara Elena Cioranu.

            Sunt însă împrejurări care le vin în ajutor. De două luni de cand el locuieşte peste drum, o salută întotdeauna ducându-se sau întorcându-se de la slujbă; şi-au şi vorbit de două ori, la casierie, cu prilejul plăţii pensiei pe lunile august şi septembrie; şi apoi nici el, nici ea nu au dedesubtul vorbelor ce şi le spun alte gânduri pe care ar trebui să le ascundă.

            — Domnişoară, Nicu, copilul meu, cere să vie la dumneata.

            Ea zice: “Da?”, ia copilul în braţe, îi scoate pălăria şi, văzând că tatal e cu mâna tot pe clanţa uşii, îl pofteşte printr-o întrebare:

            — Poftiţi să şedeţi?

            El se aşează.

            Dacă ori unul ori altul s-ar gândi să producă vreun efect deosebit asupra celuilalt, şi-ar alege vorbele şi s-ar tulbura; dar aşa, se rupe gheaţa de îndată şi se trezesc vorbind despre igrasia odăitelor în care locuieşte el peste drum, despre neîngrijirea caldarâmurilor oraşului, despre frumuseţea aleii de tei care duce de la pod la mănăstire – parcă s-ar cunoaşte de când lumea.

            A treia zi casierul înţelege pentru ce Elena l-a întrebat în ajun cine a făcut paltonaşul copilului, când vede că acum paltonul are un guler de imitaţie de astrahan şi la marginea mânecilor reveruri de aceeaşi stofă.

Şi negreşit aceasta face a doua întâlnire şi mai uşoară.

            — Domnişoara, am venit să-ţi multumesc pentru osteneala ce ţi-ai dat cu…

            — A! nu e nici o osteneală, domnule; dimpotrivă, o petrecere.

            El se aşează de îndată.

            — Adevărat, zău, trebuie să ţi se urască. Nu te duci niciodată, nicăieri.

            — Mai de mirat e de dumneata. În ceasurile în care nu eşti la slujbă, eşti totdeauna acasa.

            — Eu… e altceva… Mi-e greu să fac cunoştinţe noi… De când sunt aci, de două luni, nu pot să zic… cunosc câtăva lume… dar numai din vedere, din treburile care-i aduc la casierie.

            — Bine, dar sunt altele… Avem un club, cofetărie, o cafenea în care se poate duce orişicine.

            El o priveşte şi i se pare ca acest chip cu părul dat în sus, dezvelind toată fruntea mare, sub care strălucesc doi ochi negri, fără a fi frumos, are un farmec deosebit, şi că tot deosebită e şi limpezimea glasului ei.

            Adevărul e că atât din vorbă cât şi din întreaga înfăţisare a Elenei lipsesc micile asprimi, micile ascuţimi nelămurite, care dau ceva ridicol fetelor rămase bătrâne.

           Acum, când el îi răspunde că nu-i prea place să se ducă în lume, că firea lui îl îndeamna mai mult să stea acasă, cu socoteli, cu jurnale, e rândul ei să-l privească cu dorinţa de a citi în fata lui cât adevar e în cuvinte.

            E lipsita de experienţă, totuşi ghiceşte că spune adevărul; şi de altminteri seriozitatea cu care vorbeşte şi părul lui încărunţit sunt puternice îndemnuri ca să-i dea crezământ…

            Aşa s-a început prietenia dintre casier şi Elena: din dragostea copilului pentru ea.

            Azi el ştie din gura Elenei că ea e fata lui Răducanu Cioranu, omul cel mai bogat într-o vreme, dar şi cel mai nesocotit risipitor, vestit pentru chefurile şi vânătorile lui, aşa de vestit încât la moartea lui şi-a vândut toata averea şi nu le-a rămas decât căsuţele astea în care stă şi pensia de 100 lei pe luna. Tot din gura Elenei mai ştie casierul că mama ei era o femeie bună, care – căt a trăit tata-său – a suferit de traiul pe care-l ducea el, iar după moartea lui, de lipsa în care o lăsase.

            Seară cu seară prietenia lor creşte. Nici unul, nici celălat nu se gândeşte la judecata lumii. Despre judecata cărei lumi să-i pese ei?

            Despre judecata orăşenilor, care cât timp le era casa în sarbatoare dădeau năvală la petreceri; iar de când au rămas aproape pe drumuri nici nu vor să mai ştie de ele; dovadă moartea mamă-sii, la care n-au venit decât câteva bătrâne şi câţiva credincioşi? Or, iar să-i pese de judecata acelora care-i aruncaseră fără cercetare o învinuire nedreapta pentru greşelile alteia?

            El mai puţin nu se gândea la părerea lumii, de la care suferise atât în singura dată când încercase să intre într-însa.

*

            E o luna de când s-au împrietenit. Copilul are rufăria întreagă făcută de mana Elenei, cu o cheltuială ridicol de mică. În schimb ea a primit un dar frumos şi folositor: o maşină de cusut.

            Dar iată că într-o seară, măcar că vremea e bună, sună şapte ceasuri, şi ei nu vin: sună opt, şi ei tot nu vin. Elena trimite pe slujnică să întrebe nu cumva e bolnav copilul… ori el? Slujnica se întoarce. Nu sunt bolnavi. Nici o altă explicaţie; nici un alt răspuns. Atunci Elena întra în casă tristă. “Trebuie să fi aflat”, îşi zicea ea; şi e neliniştită, nu poate să doarmă până noaptea târziu, când – fără să înţeleagă cum – se simte îmbărbătată şi îşi zice că mai curând ori cât tărziu tot ar fi trebuit să afle; că a doua zi are să i-o spuie ea însăşi ca să scape de o aşa de grea povară. Da, are să i-o spuie negreşit măine, seara. Dar dacă n-ar mai veni deloc?…

            A doua seară casierul vine, dar se cunoaşte că ştie ceva.

            E afară aceeaşi linişte plăcută a oraşelor de provincie, întreruptă la răstimpuri rare de un lătrat de câine ori de un fluier de vardist; înăuntru aceeaşi căldură potrivită; ca în alte dăţi copilul se joaca între ei cu o carte mare cu chipuri; ca în alte dăţi tăciunii se dărâmă în sobă cu izbucniri de scântei roşii; şi cu toate astea el se încurca la citit, ea se încurca la lucru. Se vede bine că e ceva la mijloc. Deodată Elena, aducându-şi aminte de hotărârea din noaptea trecută, se întoarse către dânsul şi, fără altă pregătire:

            — Ai aflat ceva despre sora-mea.

            Aflase în adevăr; uşor se găseşte cineva care să-ţi dea lămuriri şi despre ce vrei şi despre ce nu vrei să ştii; dar el se aşteapta aşa de puţin la o mărturisire, încât rămâne aiurit. Într-un târziu o întreabă:

            — E adevărat?

            — Da, adevărat. A! dar dacă ai şti…

            Şi începe a-i spune pe larg toate câte le ţinea ascunse, dezvinovăţirea ei… Toate strâmtorile pe care şi le impusese numai şi numai  ca s-o poată ţine într-un pension din Bucureşti, aceeaşi rochie purtata de doi ani neîntrerupt şi ruşinea de şalul şi de giuvaericalele puse la loterie, ca să poată împlini ratele la timp.

            — Cine e asta, Coca-mică?

            Ea se apleacă să vadă gravura arătată de copil.

            — Ăsta? Un împărat, dragă… Vacanţele erau o sărbătoare neîntreruptă pentru mine. Bătrăna eram de de ani? Şi când ieşeam cu dansa pe uliţă – ea îmbrăcată cu îngrijire şi frumoasă, eu aşa cum  sunt – cine nu ne-ar fi cunoscut ar fi crezut că nu suntem surori, ci că sunt slujnica ei… Pe urmă, după ce plecă, zile lungi şi triste, tresăriri deodată din somnul cel mai adânc: “Ce-o fi făcând Sofia?” şi apoi zvârcoliri până la ziua… pentru un răspuns care întârzia…

            — Dar asta cine e, Coca-mică?…

            — Tot un împărat, draguţă, răspunde ea.

            Apoi urmează povestind boala ei, care a ţinut mai bine de o lună, acum patru ani, în luna lui iulie; dragostea soră-sii din vremea aceea cu un militar; cât a fost de târziu când a putut să se coboare din pat; scena de tălmăcire pe care n-are s-o uite niciodată, în care soră-sa îşi dase pe faţă toată uşurinţa ei, sporită în mai rău la pensionatul din Bucureşti. Stăruinţele sale pentru mutarea lui, fuga soră-sii după dânsul, ruşinea de judecata lumii, care le cuprindea pe amândouă sub aceeaşi firmă batjocoritoare: “fetele lui Cioranu”…

            Se opreşte cătva pentru a cere ajutorul batistei, ca să poată vedea o floare din perete, pe care o priveşte de câtăva vreme cu stăruinţă.

            — Şi nu mai ştii nimic de dânsa? îndrăzneşte el să întrebe.

            Ba da… În fiecare lună îi trimite regulat jumătate din pensie. S-au mai văzut de câteva ori: chiar în anul acesta la Paşti; dar parcă nu mai era sora-sa… Era o străină frumoasă şi elegantă, a cărei plecare — după cinci zile de şedere cu o vădită silă - în loc s-o întristeze, parcă a bucurat-o.

            — Şi ofiţerul nu vrea s-o ia?

            Ea tace. Va să zică nu ştie tot? Dar nici ea nu-i poate spune că de mult a fost înlocuit cu altul, şi urmaşul, la rândul lui, cu altul; că la fiecare două-trei luni, primeşte aceeaşi înştiintare: “M-am mutat. Nu-mi mai scrie pe adresa cutare, trimite-mi banii aici, strada cutare”…

            Casierul ghiceşte ce nesocotită i-a fost întrebarea, deschide şi închide de câteva ori jurnalul fară nici un cuvânt; apoi, simţind ce dureroasă trebuie să fie pentru Elena tăcerea care se prelungeşte, începe s-o mângâie, cu vorbe simple, aşa cum se pricepe el:

            — Trist… da… foarte trist, domnişoară, dar de… trebuie să te mângâi şi să te gândeşti că dumneata eşti cu inima împaăcată, că dumneata ţi-ai dat toate silinţele… Aşa e lumea asta… şi iar să te mai gândeşti, domnişoară, că nu eşti numai dumneata nenorocită pe lumea asta… Elena tace.

            — Unul una, altul alta… fiecare are necazurile şi neajunsurile lui.

            Uite eu, câte am suferit şi eu… Doisprezece ani n-am visat altă fericire decât să pui capăt vieţii de urât şi de singurătate pe care o duceam.

           Ajunsesem să-mi fie silă de casa unde nu era nimeni să mă întâmpine cu o vorbă bună… Şi dacă m-am însurat, peste ce-am dat? peste o femeie cu trupul şi sufletul legat de lume. Mi-era urât singur, acum îmi era groază… Neorinduiala într-ale casei, certuri, vorbe rele. Şi împotriva bietului copilaşului ăstuia duşmănie pentru că ştia că-mi era drag…

            Fără să vrea, ochii Elenei se îndreaptă către semnul din fruntea copilului…

            — Da, domnisoară… semnul acela e de la dânsa. Într-o seară ne întorceam de la o sindrofie – eram silit s-o însoţesc în toate serile; sindrofii de rând, cu clevetiri şi jocuri de cărţi, care întotdeauna se sfârşeau prin certuri şi prin vorbe rele… Pierduse… se certase; când ne întorceam, copilul plângea… Ea vroia să-l potolească, dar se vede că mângâierile îi erau aspre de suparare; atunci, văzând că nu tace, îl împinge cu furie, el se împiedică de covor şi cade cu capul de colţul sobei… Cinci zile am crezut că moare… Şi uite aşa, domnisoară, patru ani de canon. Şi vezi, nu aş fi scăpat nici acum singur, fără ajutorul unui băiat de ispravă, preşedintele tribunalului de acolo, din Caracal, cu sprijinul căruia divorţul a trăgănit mai puţin, şi copilul mi-a fost dat mie… E… aşa e lumea, şi omul va să se mângăie şi să nădăjduiască în alte zile mai bune.

            Din seara aceasta ştiau unul despre altul tot ce puteau şti. Casierul are să vie mai cu drag şi Elena mai cu drag o să-l primească. El o să-şi aducă şi de lucru: socoteli de verificat, în timpul ce ea va coase ceva la maşină.

            Şi în vremea asta copilul face progrese minunate, că e aşa de deştept, iar Coca-mică aşa de bună profesoară! A învăţat lunile anului, zilele săptămănii, căteva poezii mici; şi numără până la o sută; şi are o placă pe care ştie să facă câteva slove cu degetele lui nesigure de cinci ani. Ieri a arătat că ştie pe sărite literele până la l; azi spune Tatăl nostru cu o singură greşelă, la cuvântul “izbăveşte”, pe care nu-l poate spune; mâine, după îndemnul Cochii-mici, o să se aşeze frumos în faţa lui tata-său şi, luându-şi degetul arătător de la o mână în cealaltă mână, să înceapă:

“Eu sunt mic, tu fă-mă mare;

Eu sunt slab, tu fă-mă tare.”

            Cu aşa nimicuri trec trei ceasuri ca trei clipe.

            Că vremea nu stă în loc, ca să asculte cu Elena gazeta citită de casier, nici să se bucure cu amândoi de progresele copilului; ci vremea zboară şi se trezesc că ceasornicul bate zece.

            “A! deja”… zic amândoi… El se îmbracă, ea îngenunche să îmbrace copilul şi nu uită nimic: gulerul paltonaşului bine ridicat, basmăluţa bine legată împrejurul gâtului. Apoi, după ce sărută copilul, se scoală, întinde mâna casierului şi se despart:

            — Mâine, cu bine…

*

            Miercuri, în ajunul lui Sfântu Niculae, pe la patru după-amiaza, Elena tocmai învăţa pe copil să-şi scrie numele întreg, când s-a oprit la poartă o trăsură, care aducea pe soră-sa de la gară.

            Ar trebui s-o primească mirată şi rece, ca la celelalte veniri; dar de o luna încoace aşa i s-au schimbat toate simţirile şi s-a adunat în inima atâta trebuinţă de a mângâia şi de a fi mângâiată, încât văzând pe sora-sa îi aleargă repede înainte: “Sofio!” Căci la urma urmei e soră-sa, cu zece ani mai mica decât dânsa, aproape copilul ei, soră-sa care a supărat-o, dar acum parcă nu mai e dânsa care a plâns şi s-a chinuit, parcă e alta.

            — Sofio! şi o cuprinde în braţe, o sărută şi plânge.

            Sofia, văzând astă primire la care nu se aştepta, se găseşte numai-decât în apele ei; spune că a ţinut să-i facă o surpriză, că-i era dor, a! grozav de dor; şi văzând copilul:

            — Al cui e copilaşul ăsta?

            Elena arată servitoarei unde să aşeze cufărul Sofiei.

            — Fato, al cui e copilaşul ăsta?

            — Al unui vecin.

            — Care vecin?

            — Al casierului.

            — O! Ce drăguţ e! Vino la mama, puiule.

            Îl ia în brate, îl dezmiardă; repede găseşte cheia şi scoate din cufar câteva bomboane. Dragostea Sofiei pentru copil apropie şi mai mult pe Elena de dânsa. Copilul arată toate câte le ştie: “Ianuae, febuae”, “Un copil odată mic ca dumneata”, numără, arată cum face popa când vine cu botezul… Sofia şi Elena fac haz; ceasornicul bate cinci – casierul e în pragul uşii.

            Nu se mai poate înlătura întâlnirea. După o foarte scurta socoteală, Elena se scoală:

            — Soră-mea Sofia - domnul Iosif Dănescu, casier. Sofia se uita de la unul la altul; dar surâsul început la vederea lui îi piere de pe buze când vede faţa serioasă a Elenei, cu o dungă între sprâncene, care îi dă un aer de desăvârsită cinste.

            În seara aceea casierul nu vine, a doua zi însă e sărbătoarea aşteptată de atâta timp, e ziua copilului. S-ar putea să n-o petreacă împreună? De nu s-ar duce, Elena şi-ar închipui că o socoteşte părtaşă la vinovăţia soră-sii. Nu e vorba, că pentru dansul nu trebuiesc cuvinte ca să-l hotărască a merge; aşa face de mai bine de o lună, acum i-ar fi greu să poata face altfel.

            E o adevarată sărbătoare a doua zi, de când vin până pleacă. Iată surpriza costumului de marinar lucrat în ascuns pentru copil. Sunt toţi de părere că-i şade de primejdie. Sofia mai ales nu-l mai lasă din braţe. Trebuie să-i repete iar toate flecuşteţele spuse ieri; şi râd în cor, şi se bea, în sănătatea lui, votca făcută de mana Elenei, pe când Sofia cânta la clavir semnalul de urare. Au fiecare cuvinte deosebite pentru a fi veseli.

            Aflarea acestui străin în casă îndreptăţeşte pe Sofia să apropie pe Elena de dânsa pe drumul vinovaţiei. Şi dacă e aşa (că nu se poate să fie altfel), n-o să mai aibă de acum nici rarele mustrări şi licăriri de părere de rău, făcute din compararea vieţii ei cu a soră-sii. Parcă asta  sfânta? Parcă ea nu petrece? Negreşit, mai puţin decât ea; dar e şi mai urâtă şi mult mai mare, şi apoi copilaşul, care înseninează casa; o idila a soră-sii şi dânsa surprinzându-i în flagrant delict! Astea au farmecul noului şi neaşteptatului; sunt atâtea lucruri de care o s facă haz la Bucureşti, istorisindu-i actualului. Şi cine ştie, poate de rândul viitor o să-l aducă şi pe el.

            Casierul ar putea să fie serios şi ursuz? Ce ar semăna? Lasă că e ziua copilului; dar mai întâi ar fi de-a dreptul necuviincios, şi nu numai faţa cu Sofia, căreia trebuie să-i dea să crează că nu ştie nimic, ci chiar faţa de Elena, s-ar cuveni să-i arate că a mai uitat din greşelile Sofiei.

            Elena asemenea e veselă de recunoştinţa pentru purtarea casierului cu soră-sa, de dorinţa de a nu-l trăda în prefacerea lui că nu ştie nimic – şi mai ales de nevoia de iertare şi de mângâiere adunată încet-încet în vremea din urmă.

            Drept e că acestea sunt cuvintele de la început; mai tarziu nu mai au trebuinţă de ele, căci se răspândesc din Sofia valuri-valuri de veselie şi de înântare. Ce graţie în cele mai neînsemnate mişcări! Ce vioiciune sclipitoare în ochi şi ce măiestrie în mânuirea vocii! Ce perfecţie dedus în alegerea rochiei aproape albă, cu câteva funte în care se amesteca roşu-închis, violet-închis, verde-închis, şi care, totuşi, departe de a părea încărcată, pare simplă şi-i dă un aer de pasăre rară din tările calde! Ştie atâtea glume hazlii, mângâie copilul aşa de frumos, cântă la pian atât de bine! Toate acestea sunt nimicuri încântătoare, mai ales pentru casier şi pentru Elena, provinciali nepricepuţi. Ei nu-i găsesc nici un cusur, ci sunt fermecaţi de drăgălăşia Sofiei, care a dărâmat orice sfială şi i-a adus în apele lor.

            Seara, după ce casierul pleacă, Sofia se apropie de soră-sa:

            — Ce e cu omul ăsta, tato?

            A! cum şi-ar deschide inima Elena; dar într-o clipă îşi face în minte nenumărate judecaăţi. Ar întelege-o Sofia, când n-are la îndemână o poveste de dragoste cum i-ar plăcea ei? Ce să-i spuie? Viata lor tihnită, rămasă aceeaşi din prima zi până acum? Dar, ori n-ar crede-o, ori, dacă i-ar da crezământ, ar întâmpina-o cu hohote de râs.

            De aceea, când Sofia îşi repeta întrebarea, Elena îi răspunde serioasă:

            — Nimic.

            — Cum nimic?

            — Nimic.

            Şi se despart să se culce; Elena, tristă că n-are cui să se destăinuiască, Sofia, înciudată şi hotărâtă să descopere adevărul.

*

            În seara celei de a cincea zi de la venirea Sofiei, casierul se întoarce acasă trist. Parcă n-ar mai fi el, cel care până acum în fiecare seară mulţumea în gând cui îl adusese în acest oraş, unde dase peste o femeie bună, care-i ţinea de urât şi-i îngrijea copilul ca o mamă.

            Din toate socotelile ce-şi face şi-şi desface, încheie că e nenorocit, că traiul ce-l duce e fără noimă.

            Zadarnice îi sunt încercările de a adormi; nu-l lasă o vedenie care se ţine cu îndărătnicie înaintea ochilor. E o singura fiinţă făcută din două. Iată: un trup mladios… o rochie simplă numai cu trei funte de culori vii, dar închise… dintr-un cuib de dantele iese o mână albă ce se întinde către dânsul… din alt cuib de dantele un gât încântător… Şi iată chipul… E trupul şi chipul Sofiei, cu gura ei ispititoare, cu nasul ei puţin cam ridicat… Doar la frunte nu seamănă; fruntea e largă, parul negru dat în sus …fruntea Elenei cu dunga dintre sprâncene, care-i dă un aer de desăvârşită cinste.

Ce nedeşluşite lucruri ştie el despre astă femeie! Parcă a greşit odată şi seriozitatea ce acum îi vede pe chip trebuie să-i vie din remuşcare pentru vina ei… şi pentru supararea adusă unei surori bune a ei… şi parcă sora ei ar fi ea însăşi.

            Închide ochii, o vede învăţând pe copil poezii, ori cosând cuminte la maşin – şi ar vrea s-o vadă mereu aşa; închide ochii iar, o vede râzând cu hohote la pian, ori ciripind în joc cu copilul ca o pasăre zburdalnică – şi aşa ar vrea s-o vadă întruna; iar când n-o mai poate

vedea nici într-un fel, nici într-altul, se aşează pe pat şi chinuieste colţul perinei.

            Vezi că şi Sofia, ca să descopere ce e între el şi soră-sa, a întrebuinţat faţă de dânsul toate meşteşugurile, urmărind pe chipul Elenei efectele văditei robiri a prietenului ei. Şi ce bine se pricepe Sofia!

            Dacă nu sunt de ajuns îngenuncherile pe covor pentru a se juca drăgălaş cu copilul, ea ştie şi să vorbească cu glasul tremurător de “farmecul dureros al micilor lucruri neînsemnate care aduc aminte o viaţă atât de iubită!… şi pentru totdeauna pierdută“… Iar când o aşa scena începe a-şi produce efectul, Sofia ştie să-l facă să crească, aşezându-se la pian şi cântând emoţionată.

“Vezi rândunele-e-e se duc,

Se scutur frunzele de nu-u-u-c.

Se-aşterne bruma peste vi-i-i-i,

De ce-e-e nu vii? de ce-e-e nu vii?”

            Elena pregăteşte ceaiul în sufragerie şi-l pregăteşte cam de mult. Despre câte n-a avut Sofia vreme să vorbească casierului? Despre multe… şi între altele despre dezgustul ce-i inspira viaţa zgomotoasa a Bucureştiului, despre valurile de dor ce-i năpădesc în inima şi o cheamă aci în provincie.

            — Ah! cum vă invidiez. Poftim: nici un zgomot… o tăcere aşa de dulce… la casa ta… cu cei care-ţi sunt dragi… îngrijind un copil adorabil, în care ţi-ai pune toată nădejdea, toată viaţa.

            Le spune aşa de bine! Negreşit, un bucureştean rafinat ar şti să-şi dea bine seama că joaca pe sentimentala; dar micile nuanţe, vizibile pentru un cunoscător, nu le poate vedea Iosif Dănescu; ba dimpotrivă, tocmai părţile care ar dovedi ca Sofia se preface sunt pentru casier dovezi de sinceritatea ei. Şi ce uşor i-ar fărâma toata această clădire de prefăcătorii, între-bând-o de ce n-a păstrat aceste fericiri pe care le-a avut – şi de ce le-a dat cu piciorul, nesocotind sfaturile Elenei! Dar acum e prea tarziu; o privire caldă, un glas duios şi o mână ispititoare, ce se întinde peste masă, scot din fire pe un om hotarat şi rece; cum n-ar îmbăta pe un om fără voinţă ca dânsul?

            De unde să ia el puterea de a se împotrivi? De nicăieri. Pe când, din ochii negri plecaţi către dânsul, ia puterea de a cuprinde în mâinile sale mâna arzătoare a Sofiei şi de a o acoperi cu sărutări pătimaşe.

            Sofia îşi lasă capul pe umărul lui, apoi deodată se zbate ca să-şi scape mâna… În uşa deschisă de perete stă nemişcată Elena. E aşa de albă… iar cuta dintre sprâncene atât de adâncă…

*

            Nu i s-a întâmplat niciodată cititorului să răstoarne în salon o tavă, ori să scape un cuvânt necuviincios; şi pentru o astfel de greşeală mică nu s-a zbătut până la ziuă muşcându-şi mâinile de necaz şi de ruşine?

I s-a întâmplat?

            Atunci o să înţeleagă chinul casierului din noaptea aceea; o să înţeleagă de ce stinge şi aprinde de zece ori lampa, fără izbândă de a goni din minte dureroasa scena pe care n-are s-o uite niciodată. A! Şi cu ce asprime se judecă: “Nebun, netrebnic”; nu sunt cuvinte aspre pe care să nu şi le adreseze; că i-a fost destul o clipă să vadă pe Elena în pragul uşii, pentru ca să se dezmeticească din beţia produsă de farmecele Sofiei. Acum se mira cum n-a murit de ruşine! Cum o să-l judece Elena? Ce neadevăruri neruşinate o să socotească ea destăinuirile despre nenorocirile lui trecute şi despre firea lui?

            Nu e de nici un folos să rupă nasturii cămăşii care i se pare că-l strânge la gât, că de pe inimă nu piere greul clipelor cât a mai stat acolo după surpindere. Inima rămâne grea de ruşine şi strivită de răceala privirii, mâinii şi glasului Elenei la despărţire.

            Nu! n-a putut fi decât nebun; nu e altă lămurire; căci iată: asta e Sofia şi asta Elena. Despre cea dintâi ştie bine ca e o femeie pierdută, iar despre a doua nu e el încredinţat prin el însuşi că e cea mai bună, cea mai harnică şi cea mai cinstită femeie din câte şi-a putut închipui?

            Nu ştie cât a suferit de nedreapta învinuire a lumii? N-o cunoaşte de atâta timp; şi în vremea asta nu i-a îngrijit dânsa de copil ca o mamă? Nu era dânsa întruparea visului visat atâţia ani în vremea când trăia singur? O femeie bună, care să-l întâmpine cu o vorbă bună în pragul uşii, căreia să-i placă ce-i place lui: liniştea şi odihna casei; să urască  ce urăşte el: dezbinarea şi duşmănia zgomotoasă a lumii? Până mai ieri nu-şi făcea el cu mulţumire şi cu bucurie planul de petrecere a sărbătorilor numai cu dânsa, femeie blândă şi iubitoare de copil?

            Şi-cum s-au dus toate!… A pierdut prietenia femeii cu glas mângâietor, cu ochi mângâietori, cu fruntea… Ah! fruntea ei şi cuta adânca dintre sprâncene…

            Şi iată că acum, cu prilejul mustrărilor, îşi dă seama de cât loc i-a în inimă prietena nepreţuită, care până ieri îi zicea blând:

            — “Mâine, cu bine”, şi care astă-seară, rece, i-a zis: “Adio!”

            Liniştea de afară, care altădată îi plăcea atât de mult, acum îl supară, îl chinuieşte; parcă o fiinţă vie ar face-o cu tot dinadinsul, ca să nu-i poată pieri lui din minte nici atât din gândurile care-l dor.

            Numai cu sutimile numărului de paşi făcuţi între sobă şi fereastră s-ar putea socoti de câte ori i s-au întors în minte aceleaşi şi aceleaşi gânduri, până când zgomotul unei trăsuri, oprită peste drum, vine să-l trezească. Ridică perdeaua… Afară se îngâna ziua cu noaptea şi ninge… De atâta veghe abia poate vedea, ca prin vis, o trăsură, un birjar care potriveşte un cufar pe capra, o femeie care se urca. Lasă perdeaua… Îi cade sub mână un petic de hârtie pe care-l mototoleşte, nu pentru că a văzut pe Sofia plecând, ci pentru că şi-a adus aminte că va trebui să iasă din casă, că n-are decât o singură ieşire şi că o să fie silit să treacă pe sub ferestrele Elenei. Se mai poate aceasta de acum incolo? Nu! Dar mai bine ar muri decât să mai dea ochii cu dânsa. Nu se mai poate! Şi, într-o clipă de nesocotinţă, îşi ia hotărârea de a se muta.

*

            Cu mult mai tare decât dânsul e Elena, cu toate că ei nu i-a trebuit o astfel de întamplare pentru a-şi da seama de dragostea ei pentru casier.

            Să iubeşti pentru întâia dată într-o viaţă de treizeci de ani – şi nu din orbirea patimii, ci din încredinţarea socotită că dintre toţi oamenii acesta este cel mai vrednic de iubirea ta; să fii atât de dezlegată de lume, încât să n-ai pe nimeni căruia să te destăinuieşti; să-ţi faci o sărbătoare din gândul că odată şi odată poate îţi va sosi ziua fericită a mărturisirilor… şi apoi să surprinzi pe acela în numele căruia te închini dând alteia semnele iubirii la care năzuiai în tăcere!…

            O alta s-ar fi trădat măcar printr-un gest. Elena însă e atât de stăpână pe sine! Liniştită s-a arătat faţa de ei, liniştită mai apoi faţă de sora-sa în scena de explicaţie, din care a ieşit hotărârea Sofiei de a pleca; iar mai târziu, în odaia de culcare, Elena n-a umblat cu neastâpăr, nu s-a zbătut cu disperare până la ziua, ca fostul ei prieten. Numai cine ar fi citit dincolo de liniştea ei ar fi putut ghici, din patima cu care a îmbrăţişat copilul la plecare, ce gol dureros avea în inimă. Ştia ea bine că-l îmbrăţişa pentru cea din urmă oară, înţelesese desluşit că vinovatul nu va mai da ochii cu dânsa.

*

            — “Ei! lume nouă!… lume nouă!…”

            E strigătul cu care casierul e întâmpinat la întrarea sa în localul clubului civililor. Vin toţi să-i strângă mâna, că e singurul om din tot oraşul împotriva căruia nu au nimic rău de spus, şi nu e unul care să fi mers cu vreo treabă la casierie şi să nu fi rămas mulţumit de graba şi de bunăvoinţa casierului pentru a-l sluji. Un singur lucru se spunea până acum, anume că prea era retras de lume, prea era ursuz; şi iată că face ruptoarea, vine la club. Şi vine din toate părţile acelaşi strigăt:

            — “Ei! lume nouă!… lume nouă!…”

            Dacă ar şti ei că din hotărârea lui de a veni la club nu se cuvine nici o parte dorinţei de a se împrieteni cu dânşii!

            De trei zile de când s-a mutat de peste drum de Elena nu mai are astâmpăr, nu-şi mai gâseşte loc. Şi parcă într-adins afară e o vreme nesuferită, o lapoviţă care-l omoară. Că, dacă ar fi frumos, ieşind de la slujbă s-ar duce să se plimbe pe şoseaua mănăstirii până la vremea mesei şi după-masă; dar aşa, e silit să vie acasă. Casa friguroasă, lucrurile rău aşezate. Îl supără silinţele servitoarei de a le aşeza pe placul lui; îl necăjeşte până şi copilul. N-a fost astă-seară de o asprime ce nu şi-o ştia, când i-a cerut iar să-l duca la Coca-mică?

            Nu de dragul celor ce găseşte acolo, ci de dorinţa de a fugi de el însuşi a venit la club, iar acum se mira de ce a făcut-o. Ce-i păsa lui de opiniile politice ale domnului Dincă  Micşuneanu, care (chiorul printre orbi) explica într-un colţ onorabililor Petrică Marinescu, Ioniţă B. Matei şi Nicolae Poşic că “astea… taxiele, care asta… vin de se pun pe popor, fac, mă-nţelegi?… cum să zic?… stai că-ţi spun acum”…

            Ori ce-i pasă dacă completul tribunalului joaca ferber cu un băietaş, fecior de bani-gata (pe socoteala astuia din urmă)?… Şi ce-i mai pasă, iar, dacă în celalt colt, vreo câţiva alţi stimabili se întreabă cu îngrijire ce catastrofă politică sau economică se pregăteşte, de vreme ce Nicu Racu s-a hotărât să consume o cafea turcească cu rom?

            Iată dar cu ce a schimbat, dintr-o nebunie, liniştita lui fericire: cu o sindrofie de străini nepăsători. Ce poate avea el cu dânşii în afară de treburile casieriei? Şi fiindcă nu-i mai place casa lui (că nu-i mai place), trebuie să înceapă iar traiul de câine harbar, că în vremea de

care-şi aduce aminte cu groază.

            — Ei! lume nouă.

            E prefectul care, intrând, dă cu ochii de casier.

            — Ce mai faci? În sfârşit, te-ai hotărât să ne faci onoarea… Ei! Ce bine îmi pare! Ştii să faci ceva?… Ce ştii? Pantarola ştii? Ştie. Şi asta îi aduce aminte vremea în care a învăţat-o: sindrofiile fostei lui soţii.     Prefectul interpelează pe alţi tovarăşi:

            — Antonescule, faci o pantarola?

            Antonescu asta aşteptă:

            — Doctore Fâna, faci o pantarola?

            Şi încep să joace pantarola. Dar gândul lui nu e acolo, ci la prietena pierdută. Şi pierduta pentru cât? Pentru o lună, pentru un an? Nu, pentru totdeauna. Căci acum s-ar putea să mai dea ochii cu dânsa? Adică s-ar mai putea?…

            Se cere trefla, el joacă pică.

            — Unde ţi-e gândul, casierule? îl întreabî intim prefectul.

            Unde să-i fie? Aici. Şi ca să dea şi el o explicaţie, spune că nu e obişnuit cu aceste cărţi. În clipa aceea se gândea cât de aspru fusese cu copilul. Partida urmează din ce în ce mai încordată pentru ceilalţi. Numai el nu se poate ţine de dânsa.

            Se cere cupa, el tăie cu trefla.

            — A! pardon, am cupa.

            — Ei! zice prefectul, ce să ne mirăm noi? Parcă nu ştim?

            Ceilalţi zâmbesc, fac haz. Casierul se apară:

            — Mă doare capul foarte rău.

            — Ei aş! nu mai spune. Ştim noi unde te gândeşti. Parcă noi trăim sub pământ ca dumneata?

            La sfârşitul partidei, casierul se foloseşte de prilejul că la masa completului tribunalului se iscase o ceartă, în care se amestecă toata lumea, se dă pe lângă prefect:

            — Vă rog să mă iertaţi. Mă doare grozav capul. Nu mai pot urma jocul.

            Şi iese.

            Iata-l acum cu ce duşmănie loveşte pietrele cu bastonul, închipuindu-şi că ar lovi pe prefect pentru cuvintele lui. Şi ceilalţi făceau haz, ticăloşii! Adică de ce ticăloşi? Nicidecum? Ticălos e el, căruia nu-i mai rămâne nici putinţă de a face să înceteze bârfelile lumii, că desigur toţi or fi bârfind. Şi acum despărţirea lor, care n-o să întârzie de a fi aflată, o să le fie o dovadă mai mult… da, o dovadă mai mult.

*

            Tata-său e dus la casierie, slujnica spala în cuhnie, şi el stă singurel la fereastră, privind fulgii de zapadă care se cern încetişor de sus.

Nu mai pricepe nimic. De patru zile nu mai merge la Coca-mică.

            Dar de ce? Parcă Coca-mică nu e bună? Ba e bună… Tata-sau e supărat mereu. Aseară l-a împins şi a ieşit trântind uşa; pe urmă noaptea târziu era îmbrăcat, cu pălăria în cap; în genunchi lângă pat îi săruta mâna…

            Adica de ce s-a mutat de lângă Coca-mică?… acolo era peste drum…se ducea numaidecat… dar aicea e departe… departe… parcă el nu ştie unde e?…

            E aşa de trist lucru seriozitatea unui copil!

            Vrăbiile care ciripesc lângă geam nu-l mai distrează ca de obicei.

            Cu coatele rezemate de pervazul ferestrei şi cu capul în mâini stă şi face în creieraşul lui socoteli de om mare, de cum ar merge la Coca-mică: drept, drept înainte până la cârciuma lui “Niţulae”; pe urmă la stânga şi pe urmă iar drept şi pe urmă e un plop mare; ăla e plopul de la Coca-mică. Dar Maria nu vrea să-l ducă… i-a spus tata să nu-l ducă, şi paltonul e în dulap, şi dulapul nu poate să-l descuie.

            Atunci, jumătate cu judecată, jumătate fără judecată, copilul iese binişor din casă şi o porneşte fără palton şi fără pălărie. Întâi merge încet; apoi începe să alerge, parcă l-ar goni cineva.

            Elena, care era la fereastra, când îl vede dă un ţipăt şi-i iese înainte speriată.

            — Cum ai venit?

            — Sin…gur, abia poate el răspunde găfâind.

            Ea îl ia în brate, îl duce în casă ca în ziua dintâi, veselă că-l vede, îngrijată că a venit numai aşa.

            — “Doamne! de n-ar răci!” Şi îl îmbracă în şalul ei, îl apropie de sobă, pe când el îi spune pe neîntrebate toate câte le ştie şi din care Elena  simte şi întelege toată ruşinea şi căinţa casierului. Apoi, reîncep amândoi lecţia întreruptă de patru zile, parcă nu s-ar fi întâmplat

nimic.

            Sunt plânsete când, înainte de cinci ceasuri, vrea să-l trimită acasă. Dar e aşa de înţelept! Când Elena îi spune că, dacă o iubeşte, sş plece acasă, copilul îşi curmă deodată plânsul, se lasă să-l îmbrace cu hainele aduse de slujnica şi pleacă.

            Nu-l aşteaptă mustrări acasă; dimpotrivă, tata-său îl cuprinde în braţe, îl sărută, îl dezmiardă, privindu-l cercetător, parcă ar vrea să vază pe dânsul urmele mangâierilor Elenei, şi-l întreabă iar; dar ce poate să-i spuie copilul? Un om mare, trimis acolo, nu i-ar fi putut aduce răspuns desluşit de ce gândeşte Elena despre dânsul…

*

            Ştiuta şi străvechea comedie, care ţine de când lumea şi cât lumea o să ţie… Au jucat-o mii şi mii de neamuri înainte; şi împăraţii cârmuitori de lumi în palaturi şi robii nemernici în lanţuri, şi înţelepţii, şi nerozii, dar farmecul nu i l-au secat; a mai rămas câtva şi pentru bietul casier, care de câteva zile îşi aduce singur copilul până aproape de casa Cochii-mici.

            E dureroasă şi ridicolă tot într-o vreme iubirea unui om în toată firea, care a alergat azi oraşul întreg ca să găsească vreo câteva micsunele degerate, pe care le trimite prin copil stăpânei gândurilor lui…

*

            Elena iese însăşi, pentru a duce copilul acasă. Nu sunt încă nici cinci ceasuri… Casierul nu s-a intors, iar uliţele sunt pustii… afară e înserat, n-are cine s-o vadă.

            Dar după ce a dus copilul până la uşă, când se întoarce şi vrea să iasă din curte, se găseşte faţă în faţă cu un om, care a urmărit-o şi acum o opreşte:

            — Ah! iartă-mă, iartă-mă!… Am fost un ticălos… un ticălos… Iartă-mă…

            Ea se dă înapoi spre uşă…

            Elena e într-un jeţ, cu mâna stângă peste ochi, cu mâna dreaptă în mâinile casierului, care stă în spatele jeţului aplecat într-o atitudine de umilinţă… şi nu îndrăzneşte să-i sărute mâna.