Bătrânii
A fost
odată un împărat atât de hapsân, că într-o bună zi dădu poruncă să fie ucişi
toţi bătrânii din împărăţia lui.
— Nu mai
sunt buni de nimic, zise el, nici nu ară, nici nu seamănă, nici lemne nu mai
pot tăia. Mănâncă pâinea de pomană. Şi călăii împăratului trecură prin
ascuţişul săbiei pe toţi oamenii bătrâni. Doar unul singur scăpă cu zile, tatăl
unui boier tânăr care se milostivi de bătrânul său părinte şi-l ascunse departe
de ochii lumii.
Şi avea
împăratul cel rău un armăsar negru şi frumos, dar care era atăt de nărăvaş, că
nimeni nu se putea apropia de el. Atunci împăratul porunci să fie adusă la
palat vrăjitoarea cea vestită şi o întrebă cum să facă să-şi îmblânzească
bidiviul.
—
Porunceşte, luminate împărate, boierilor tăi să-ţi împletească o funie de
nisip, din care îţi vei face un căpăstru şi armăsrul tău va deveni pe dată
blând ca un mieluşel.
În
aceeaşi zi împăratul îşi chemă boierii:
— Hei,
boierii mei, ascultaţi porunca mea: până mâine dimineaţă să-mi împletiţi o
funie de nisip din care să fac căpăstru pentru bidiviul meu. De nu, unde vă
stau picioarele, acolo o să vă stea şi capul.
Căzură
boierii pe gânduri, căci lucrul era peste puterii minţii omeneşti. Printre ei
era şi acela care îşi cruţase tatăl. Când se întoarse acasă, văzându-l mâhnit,
bătrânul îl întrebă:
— De ce
eşti necăjit, fiule?
Feciorul
îi povesti ce le ceruse împăratul.
— Nu te
teme, băiatul meu. Mâine când te vei înfăţişa la împărat, tu să-i spui doar
atât: ˝Suntem gata, împărate să-ţi împletim funia, numai că nu ştim cum trebuie
să fie, mai groasă, mai subţire…aşa că te rugăm să ne dai doar un căpătâi, de
probă.
A doua
zi, când auzi răspunsul acesta îmţelept, împăratul căzu pe gânduri şi zise:
— Aveţi
dreptate, la asta nu m-am gândit…
Şi
astfel boierii scăpară cu viaţă.
În vara
următoare nu căzu un strop de ploaie şi tot ce fusese verde se uscă. Râurile şi
fântânile secară. Hambarele se goliră şi nu mai rămase grâu nici măcar de sămânţă.
Până şi împăratul se sperie de foametea care bătea la uşă. Chemă din nou
boierii la el şi le porunci:
— Din
pământ, din iarbă verde, nu ştiu, dar mâine aştept să-mi spuneţi de unde să
luăm grâu de sămânţă, că de nu, unde vă stau picioarele, acolo o să vă stea şi
capul.
Plecară
boierii îngrijoraţi, căci nu era lesne să găseşti grâu pe o astfel de secetă,
iar cu împăratul nu era de glumit! Când bătrânul tată îl întrebă pe fecioru-său
de ce este iarăşi mâhnit. acesta îi răspunse:
— De
data asta, tată, nici dumneata nu mă mai
poţi ajuta.
— De ce?
Se miră bătrânul.
— Pentru
că de-ai întoarce toată ţara pe dos, n-o să afli nicăieri grâu, iar împăratul
nostru ne-a poruncit să-i găsim grâu de sămânţă.
Nu te
teme, fiul meu! Să-i spui mâine împăratului să deie poruncă ţăranilor să
scotocească toate furnicarele din împărăţie. Acolo va găsi grâul de care are
trebuinţă.
Şi
într-adevăr, când ţăranii stricară muşuroaiele furnicilor, scoaseră din fiecare
câte-o traistă de boabe. Atunci împăratul chemă pe boierul care-şi ascunse
tatăl:
— Ia
spune, cine ţi-a dat sfatul ăsta înţelept?
— Nu
cutez, Doamne, căci mă tem de mânia Ta!
— Oricare
ţi-ar fi răspunsul, nu vei păţi nimic.
Atunci,
luându-şi inima în dinţi, tânărul boier mărturisi împăratului cum îl ascunsese
pe bătrânul său tată şi cum acesta îi dăduse sfaturile înţelepte. Auzind
acestea, împăratul căzu pe gânduri şi făcu o lege nouă, lăsând cu limbă de
moarte ca nimeni să nu mai facă vreun rău oamenilor bătrâni, ci dimportivă,
nici să nu le treacă pe dinainte!
Gâscă bună de jumulit,
Editura Omnia, Bucureşti - 1990.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu