Prințul regăsit

Prinţul regăsit

de Marian Faighenov

            Demult, în urmă cu trei mii de ani, exista o ţară numită Frigia, udată de marea Egee la apus şi marea Propontida (marea Marmara de azi) la miazănoapte. În apropierea strântorii care uneşte cele două mări şi pe care azi o numim Dardanele, la poalele muntelui Ida, exista o cetate frumoasă şi puternică, numită Troia. Se spune că cetatea a fost zidită de Poseidon, zeul mărilor şi Apolo, zeul muzicii şi al poeziei şi că aici, pentru prima dată, a fost folosit mortarul.

            Troia era cârmuită de regele Priam, un bărbat curajos şi drept, pe care supuşii îl iubeau nespus de mult. Frumoasa şi blânda Hecuba, regina Troiei, a adus pe lume mulţi copii, băieţi şi fete, care creşteau puternici şi frumoşi, devenind mândria părinţilor şi a întregii cetăţi.

            Viaţa locuitorilor Troiei era liniştită şi fericită. Harnicii meşteşugari şi agricultori au făcut ca cetatea să ajungă vestită peste mări şi ţări pentru bogăţiile sale.

            Dar iată că într-o zi liniştea Troiei fu curmată de o întâmplare nefericită; zeii au trimis Hecubei un vis ciudat: se făcea că năştea nu un copil, cum ar fi fost normal, ci o torţă, de la care a luat imediat foc întreaga cetate şi a ars până la temelii. Când s-a trezit, Hecuba a împărtăşit visul soţului ei, iar acesta s-a dus la templu şi l-a povestit preoţilor Troiei, cerându-le sfatul.

            Tare s-au mai speriat preoţii cetăţii, mai ales că Hecuba trebuia într-adevăr să nască.

            — Priam, visul acesta este un avertisment al zeilor. Copilul care se va naşte va aduce pieirea Troiei. Datoria ta de rege este să ucizi imediat acest copil, cu mâna ta de apărător al cetăţii. Dacă tu nu poţi, o vom face noi, dar atunci nu ne vei mai fi rege. Alege!

            În aceiaşi zi regina a adus pe lume o frumuseţe de băiat, blond, cu ochi albaştri şi mari, atât de frumos cum nu era nici un alt copil al ei. Hecuba il strângea la piept şi plângea deznădăjduită, fiindcă ştia că nu se putea opune hotărârii luate. Priam plângea şi el, nefericit cum nu fusese niciodată, când preoţii au năvălit în palat.

            — Am venit să-ţi aducem aminte care îţi este datoria. Copilul îl vom lua cu noi la templu. Când se va lăsa întunericul, vino să faci ceea ce trebuie!

            Unul din preoţi s-a apropiat atunci de Hecuba şi i-a smuls pruncul din braţe. Regina a căzut în genunchi şi a început să ceară îndurare pentru el, iar Priam a pus mâna pe mânerul sabiei:

            — Lăsaţi-mi copilul sau vă voi ucide fără milă!

            — O. Rege Priam, dacă ne vei ucide pe noi, nu vei schimba destinul cetăţii! Acest copil trebuie însemnat şi ucis! Dacă tu doreşti binele acestei cetăţi, fă-ţi datoria! Toţi troienii aşteptă hotărârea ta.

            Priam a lăsat atunci să-i cadă sabia din mână şi a plecat privirea. Nu se putea opune voimţei zeilor.

            Preoţii au luat pruncul şi l-au dus la templu. Acolo, au însemnat spatele micuţului cu semnul sacrificiului, arzând cu fierul roşu pielea fragedă şi catifelată.

            Când s-a lăsat întunericul, Priam s-a dus la templu şi a văzut copilul aşezat pe altarul pe care preoţii Troiei însemnau şi ucideau animalele alese pentru a fi sacrificate zeilor.

            — Măreţi preoţi, imi voi face datoria, dar nu-mi cereţi să-mi ucid propriul copil în acest loc! Vă promit că voi face ceea ce trebuie, dar lăsaţi-mă să duc copilul departe de cetate, în munţi şi acolo îl voi arunca de pe stânci.

            Preoţii s-au sfătuit între ei şi s-au învoit. Au dat copilul lui Priam şi l-au însoţit până la porţile cetăţii. Ajuns departe, într-o pădure intunecoasă, Priam a lăsat copilul la rădăcina unui copac. Nu putea să-l ucidă, dar se gândea că oricum fiarele pădurii îl vor sfârşia. Se întoarse în cetate şi, de cum l-au văzut cu privirea întunecată de tristeţe, preoţii au înţeles că şi-a făcut datoria.

            Trecură zilele, lunile, anii şi întâmplarea a fost uitată Numai Hecuba şi Priam îşi mai aduceau uneori aminte şi atunci un văl de îndurerare le umbrea privirea.

            Dar lucurile nu s-au petrecut aşa cum au crezut troienii. In noaptea în care a fost părăsit pe munte, micuţul s-a trezit din somn şi a început să scâncească, Nu departe de el se afla bârlogul unei ursoaice, care avea trei ursuleţi. Aceştia au ieşit şi au început să se joace cu copilul, care i-a primit cu multă veselie. Ursoaica s-a apropiat supărată, dar, când a văzut ce bine se împacă ursuleţii ei cu uiul de om, l-a luat între fâlcile ei puternice şi l-a dus în bârlog, primindu-l de atunci în familia lor.

            Fiind alăptat de ursoaică, băiatul a crescut cu repeziciune. El şi ursuleţii se jucau cât era ziua de mare, alergau prin pădure, se căţărau pe stânci, iar când se luau la trântă, era greu să spui care este mai voinic, deşi ursuleţii crescuseră şi ei, devenind aproape de măriea mamei lor.

            Au trecut zece ani de când băiatul-urs a început această viaţă în sălbăticie. Acum era înalt şi voinic, avea bucle blonde şi frumoşii lui ochi albaştri sfredeleau necontenit desişurile pădurii în căutarea hranei. Împreună cu fraţii lui de lapte, care erau acum nişte urşi mari şi puternici, se hrăneau cu fructe ale copaciilor şi cu vânat, în prinderea căruia era neîntrecut. În afara puterii deosebite, băiatul avea o mare isteţime moştenită de la seminţia lui, ceea ce îl ajuta să întindă curse animalelor pădurii, astfel încât niciodată familia de urşi nu ducea lipsă de hrană. Arătându-se foarte destoinic în lupta cu animalele pădurii şi în toate împrejurimile, băiatul câştigase pe deplin respectul fraţilor lui de lapte, care îl urmau pretutindeni cu mare încredere.

            Dar iată că într-o zi, în timp ce mergeau liniştiţi prin pădure, unul dintre urşi căzu într-o groapă adâncă şi imediat s-au auzit în jur tropote de paşi şi voci pe care băiatul nu le mai auzise până atunci. Ursoaica tresări speriată şi intră iute în desişul pădurii, făcându-le semn să o urmeze. Niciodată băiatul nu o văzuse fugind din faţa primejdiei. Au urmat-o nedumeriţi şi abia se asunseră când, în jurul gropii în care a căzut ursul, s-au adunat o mulţime de fiinţe îmbrăcate în haine lucitoare, având cu ei nişte unelte ciudate cu care ameninţau animalul încolţit.

            — Aceştia sunt oamenii, le şopti ursoaica. Sunt singurele vietăţi de care trebuie sa ne temem, fiindcă au arme ascuţite, cu care ne pot orcând ucide de aproape sau de la distanţă. Groapa în care a căzut fratele vostru este o capcană făcută de ei. Acum îl vor lega şi îl vor lua cu ei. Dacă încercăm să-l ajutăm, oamenii ne vor ucide pe toţi. Singura soluţie este să-i urmărim şi să găsim un momenet mai bun pentru a-l salva.

            Baiatul observă cât de mult îi seamănă oamenii. Să fie, oare, şi el om? Se uita cu mare atenţie la ei în timp ce legau ursul şi-l ridicau din groapă. Bietul animal, cât era de puternic, se zbâtea neputincios în frânghiile groase care îl încolăceau. După ce l-au ridicat, oamenii l-au aşezat într-un car şi au pornit la drum, privind în jur cu mare atenţie, gata oricând să respingă un atac. Au ajuns în faţa unuizid uriaş şi au trecut printr-o poartă, care s-a închis în urma lor. Deşi i-au urmărit tot drumul, urşii nu au putut veni în ajutorul semenelui lor. Au căutat apoi, zile în şir, un loc prin care să se strecoare dincolo de zid, dar totul a fost în zadar. Urşii au renunţat şi s-au întors în bârlogul lor. A rămas prin prejma cetăţii numai băiatul, hotărât să afle cât mai multe despre oameni şi să-şi salveze fratele de lapte.

            Într-una din zile a zărit pe o pajişte în prejma cetăţii o cireadă mare de vite, păzită de un păstor. Fiind împins de foame, a înşfăcat un viţel, l-a aruncat pe umeri şi a fugit în desişul pădurii. Crezându-se în siguranţă, s-a oprit, a ucis vitelul şi a început să-l jupoaie. Deodată, în faţa lui a văzut păstorul, care îi ţintea pieptul cu o lance, gata să-l străpungă în fiecare clipă. Îngrozit de privirea ameninţătoare a omului, s-a gândit să fugă, dar şi-a amintit că mama sa adoptivă i-a atras atenţia asupra puterii de a ucide de la distanţă a a cestor arme. A lăsat privirea în jos, aşteptând lovitura armei ucigaşe. Dar nu se întâmpla nimic! Când se uită în faţa sa, îl văzu pe păstor jupuind mai departe viţelul furat de el. Păstorul a tăiat cu cuţitul său o halcă şi i-a întins-o zâmbind cu blândeţe. Căpătâa crudă şi a început să muşte din ea cu lăcomie, fiind în acelaşi timp atent la fiecare mişcare a omului. Dar acesta nu părea că vrea să-i facă vreun rău, ci îl privea cu îngăduinţă. Când a terminat de mâncat l-a văzut pe păstor făcându-i semn să-l urmeze şi porni înapoi spre turmă. Băiatul dorea să afle mai multe despre oameni şi păstorul s-a arătat bun cu el, deşi avea motive să fie supărat, ţinând cont de furtul viţelului. Dacă omul ar fi vrut să-l ucidă, nimic nu l-ar fi împiedicat s-o facă până acum. Căpătând curaj, băiatul l-a urmat.

            Au mai trecut câţiva ani, timp în care păstorul a făcut din băiat un adevărat bărbat destoinic. Greu a fost până l-a învăţat să vorbească, fiindcă băiatul-urs nu auzise până s-au întânit decât limba fiarelor, apoi a învăţat cu repeziciune o mulţime de lucruri. Ştia acum să îngijească de vite la fel de bine ca păstorul, avea o mulţime de cunoştinţe despre oameni şi viaţă. Păstorul, care în tinereţe fusese un bun războinic, l-a învăţat şi meseria armelor, dar în scurtă vreme băiatul l-a depăşit cu mult. Era atâît de puternic, atât de iute şi îndemânatic, încât arunca lancea spre o ţintă îndepărtată, pe care numai ochiul lui ager putea s-o zărească şi întotdeauna o nimerea, în lupta corp la corp nu avea rival, cu sabia îşi putea învinge adeversarul în numai câteva clipe, iar arcul era ca o simplă jucărie în mâinile lui.

            Într-o seară, la lumina unui foc aprins cu vreascurile pădurii, păstorul îi spuse:

            — Băiatul meu, eu de-acum sunt bătrân. În ultimii ani te-am învăţat tot ce-am ştiut şi te-ai dovedit un elev destoinic, depăşindu-ţi cu mult dascălul. Tu, până acum nu ai avut nici un nume, dar ţi l-ai câştigat muncind. Te vei numi din această clipă Alexandru, care în vechea noastră limbă însemnă „învingătorul”. Meriţi pe deplin acest nume. Trebuie să ştii că pe spatele tău există un semn, care arată că, odată, ai fost ales de zei pentru a fi sacrificat, dar soarta a făcut ca tu să trăieşti. Acest semn nu trebuie arâtat niciodată locuitorilor Troiei, fiindcă îl vor recunoaşte şi te vor ucide. Va trebui să trăieşti şi în continuare departe de oamenii de pe aceste meleaguri, deşi tu vrei să ajungi în mijlocul lor. Mai trebuie să ştii că cireada noastră este de fapt a regelui Priam, cârmuitorul Troiei, iar eu nu sunt decât un biet păstor care o îngrijeşte. Cel mai bun sfat pe care ţi-l pot da este să pleci cât mai departe de cetatea Troia, să cauţi un loc în care semnul pe care îl porţi să nu fie cunoscut. Acum eşti suficient de bine pregătit pentru viaţă şi oriunde te vei duce, vei fi preţuit şi iubit…

            — Să plec de lângă tine?! În nici un caz! În cetatea Troia se află fratele meu de lapte pe care am jurat că într-o zi îl voi reda libertăţii. Voi rămâne şi, dacă va fi cazul, îi voi înfrunta pe toţi troienii! M-am ataşat de eseste locuri, de cireada noastră, de tine. Îţi mulţumesc pentru binele pe care mi-l doreşti, dar nu voi pleca niciodată!

            Peste câteva zile de la acestă discuţie, o vacă puternică şi frumoasă din cireadă a născut un tăuraş, alb ca spuma laptelui. Din prima clipă Alexandru l-a iubit foarte tare şi îl îngrijea necontenit. Tăuraşul era în permanenţă sătul şi curat şi creştea atât de frumos îţi era mai amre dragul să-l priveşti. Timpul trecea cu repeziciune şi devenise curând un taur mare şi puternic, ager şi frumos cum nu văzuse păstorul în viaţa lui Prietenia dintre taur şi Alexandru îi făcea ca tot timpul să fie împreună. Om şi aniaml, cutreierau câmpia şi muntele, iar când se întorceau la cireadă în fiecare seară, erau obosiţi şi fericiţi.

            Dar iată că, într-o bună zi, porţile cetăţii s-au deschis şi o ceată de războinici troieni au pornit să-l caute pe păstor.

            — Hei, păstorule, avem poruncă de la rege să alegem un taur din cireada lui şi sâ-l ducem în cetate. Priam a organizat mari întreceri între vitejii de pretutindeni şi care va învinge, va primi ca premiu acest taur.

            Şi oştenii, după ce au cercetat cu luare aminte întreaga cireadă, au ales taurul lui Alexandru şi au plecat cu el către cetate.

            — Nu se poate, este taurul meu! Mi l-au furat!

            — Nu ţi l-au furat, îl potoli păstorul pe Alexandru, Ţi-am spus doar că cireada este a lui Priam.

            — Dacă mi-aduc aminte bine aminte, oştenii au spus că taurul va fi dat ca premiu învingătorului la întreceri? Ei bine, voi participa şi eu, voi învinge şi atunci taurul va fi al meu!

            Degeaba s-a străduit păstorul să-l facă să renunţe la hotărârea lui. Alexandru a şi început să se pregătească şi nimic nu-l mai putea întoarce de la gândul său.

            A venit şi ziua în care trâmbiţele de pe crenelurile zidurilor cetăţii au vestit începerea marilor întreceri, zi în care Alexandru tocmai împlinea douăzeci de ani. Porţile s-au deschis pentru toţi cei care doreau să participe. Păstorul l-a îmbrăcat şi l-a înarmat pe Alexandru cu hsine şi arme de-ale lui şi acesta a intrat în Troia.

            Întrecerile au fost îndârjite. Viteji din toate colţurile lumii îşi arătau priceperea în aruncarea lănciei şi a săgeţii, în lupta cu sabia şi securea, în lupte libere şi cu lasoul. Luptele au durat câteva zile, timp în care Alexandru era de neînvins. Cădeau adeversarii în jurul lui cum cad spicele secerate pe câmp. Toate ţintele pentru lănci şi săgeţi au fost lovite de el drept în mijloc. Ultima dintre probele întrecerilor era lupta corp la corp, în care Alexandru a ieşit din nou învingător. În finalul acestei probe a trebuit să se înfrunte cu un uriaş fenician. Deşi acesta era mai înalt şi mai greu decât el, Alexandru nu a stat pe gânduri, ci l-a prins de mijloc, l-a ridicat în aer şi l-a strâns urseşte, până ce oasele i-au pârâit atât de tare, încât au auzit toţi privitorii din tribunele arenei, apoi l-a aruncat jos ca pe o cărpă. Numai că, în cădere, uriaşul care se apucase strâns de cămaşa lui Alexandru, a smuls-o de pe corpul lui, dezgolindu-i spatele. O linişte de mormânt s-a aşternut în tribune. Toţi priveau înspăimântaţi semnul sacrificiului întipărit pe spatele eroului nostru.

            — El este condamnat de zei. Omul acesta trebuie să piară!, a strigat deodată marele preot, ridicat furios în picioare. Ororâţi-l!

            — Staţi! Regele coborâ în arenă, privind ţinţă în ochii plini de curaj ai viteazului Alexandru. Cine eşti tu, tinere, şi de unde vii?

            În câteva cuvinte, tânarul şi-a povestit întreaga viaţă. După fiecare vorbă a lui o lacrimă cădea din ochii bunului rege, care îşi recunoscu fiul mult regretat. Se întoarse apoi cu faţa spre tribună şi vorbi:

            — Bravi troieni, dragii mei supuşi, acest tânăr este fiul meu pe care l-am părăsit în munţi, în urmă cu douăzeci de ani. Atunci zei au cerut ca el să moară, dar tot zeii au făcut ca el să fie acum viu şi puternic. Dacă trăeşte, este voinţa zeilor. Oare chiar trebuie ucis?

            Pe atunci oamenii lăsau soarta să hotărascăacolo unde ei nu ştiau sigur ce să facă. În astfel de situaţii, omul trebuia să înfrunte ursul cu mâinile goale şi scăpa cu viaţă sau nu, după cum se sfârşea acestă luptă. Cetatea Troia avea întotdeauna un urs mare şi puternic, pregătit pentru a ucide.

            — Ursul, ursul! Au început să strige oamenii din tribune.

            Regele a ieşit din arenă cu ochii înlăcrimaţi, nemaiavând nici o speranţă. O namilă de urs a intrat atunci, apropiindu-se ameninţător de Alexandru.

            În tribune era o încordare supremă. Erau foarte rare cazurile când un om scăpa cu viaţă dintr-o astfel de încercare şi atunci nu fiindcă reuşeau să învingă ursul, ci fiindcă acesta renunţa la luptă, nefiind suficient de flămând. Dar în acest caz, văzând furia ce ţâşnea din ochii roşii ai fiarei, nimeni nu se mai îndoia că tânărul nostru nu ai avea nici o şansă.

            Alexanrdru privea ursul în ochi când, deodată, un zâmbet îi lumină chipul.

            — Frate!

            Numai ei cunoşteau limba fiarelor, care pentru oameni nu însemna mai mult decât o mormăială. Recunoscând limba semenilor lui, ursul l-a privit atent pe Alexandru şi l-a recunsocut. S-a ridicat atunci în două labe şi s-a repezit spre fratele său de lapte, dar nu pentru a-l sfârşia, cum au crezut privitorii, ci pentru a-l îmbrăţişa. S-a aşezat apoi pe nisipul arenei frecându-şi botul uriaş de picioarele eroului.

            Oamenii din tribune au rămas înmărmuriţi. Aşa ceva nu se întâmplase niciodată şi le venea greu să creadă că ceea ce vedeau cu ochii lor era adevărat. Marele preot s-a ridicat şi a început să vorbească emoţionat:

            — Troieni, zei ni-l trimit înapoi pe acest copil nefericit, pentru ca noi să îndreptăm greşeala pe care am făcut-o acum douăzeci de ani. Tinere, fii binevenit la tine acasă!

            Priam, cu ochii înlăcrimaţi, s-a apropiat de Alexandru şi l-a îmbrăţişat.

            — De azi înainte, fiul meu, te vei numi Paris, ceea ce în vechea noastră limbă înseamnă „rudă regăsită”. Şi eu îţi urez bun venit la troia şi acum lasă-mă să-ţi prezint pe mama ta adevărată, fraţii şi surorile.

            Nu este greu de închipuit veselia care a cuprins întreaga cetate. Zile şi nopţi în şir au petrecut toţi troienii, bucurându-se de întoarcerea copilului, a cărui pierdere lăsase o umbră în amintirea fiecăruia.

            Prinţul Paris era fericit. A condus el însuşi ursul până la bârlog, unde i-a întâlnit pe ceilalţi urşi şi pe mama sa adoptivă. A poruncit să se construiască un grajd deosebit de frunos, în care şi-a adăpostit taurul iubit şi a dăruit întreaga cireadă de vite bunului păstor, căruia îi datora atât de mult.

            Deşi s-a acomodat destul de repede cu viaţa în cetate, Paris nu i-a uitat niciodată pe bunii săi frati şi preiteni şi nu trecea lună în care prinţul să nu-i viziteze. Şi când se întâlneau se bucurau nespus şi-şi aminteau de frumoşii ani ai copilăriei.

 

Prinţul regăsit,

Editura Trei Iezi Cucuieţi, Bucureşti - 1992.