Cenușăreasa

Cenușăreasa

de Charles Perrault

            A fost odată un om cu nume şi bogat. Şi, murindu-i nevasta, se-nsură a doua oară omul acela. Dar se nimeri să ia de astă dată o asemenea zgripţuroaică de soţie, încât nici să fi vrut el că nu găsea alta mai fudulă şi mai fără de inimă ca ea. Ba mai avea zgripţuroaica şi două fete, bucăţică ruptă maică-sa. Îi rămăsese şi bărbatului o fată din întâia căsnicie, o minune de copilă, blândă şi drăgăstoasă cum mai rar găseşti, fără seamăn pe lume de bună ce este.

            Chiar dintru început nu pregetă mama cea vitregă să-şi arăte mendrele. Mai ales urâtă îi era ei bunătatea copilei sale vitrege, căci, alături de fata asta drăgălaşă şi blândă, ieşea şi mai în vileag cât sunt de nesuferite şi de rele propriile ei fiice.

            O împovără deci zgripţuroaica pe copilă cu tot ce găsi mai greu şi mai murdar în trebile casei: ea să cureţe vasele, ea să spele scările şi tot ea să frece şi să dea lustru podelelor în toate odăile, şi-ntr-a arţăgoasei sale mame vitrege, căreia cu nimic nu-i puteai intra în voie, şi-ntr-ale fiicelor ei celor două, nu mai puţin năzuroase şi răzgâiate. Iar de dormit să doarmă sus în cerdac, şi doar pe-o rogojină subţire-subţirică, în vreme ce surorile ei se lăfăiau în odăile cele cu podele făcute, numai în perne de puf şi cu pereţi numai oglinzi de sus până jos.

            Răbda sărmana copilă toate, temându-se să se plângă tatălui său, care n-ar fi făcut decât s-o certe, căci numai de ce-i spunea noua soţie asculta el acum. Aşa că, sfârşindu-şi treaba zilei, se aşeza sărmănica de ea să se mai odihnească în cel mai urgisit colţişor de lângă vatră, drept în cenuşă, ceea ce îi adusese din partea fetei celei mai mari a mamei sale vitrege porecla de Smângălica. Însă cea mai mică, care nu era chiar aşa de mojică ca soră-sa, îi zise o dată Cenuşăreasa, şi aşa îi rămase pentru toţi numele. Se cuvine a spune, totuşi, că şi aşa, în rochiţa ei cea veche, Cenuşăreasa noastră tot de-o sută de ori mai drăgălaşă rămânea decât surorile ei cele dichisite şi gătite în tot ce se găsea mai bun şi scump.

            Şi iată că odată hotărât feciorul regelui din regatul acela să dea un bal şi să poftească la el toată lumea mai de vază. Primiră poftire şi surorile Cenuşăresei noastre. Doamne, ce se mai bucurară ele şi cum se mai propiră să dea iama prin dulapuri, tot alegându-şi la găteli şi la podoabe. Numai Cenuşăreasa se pomeni cu şi mai grea corvoadă; căci cine dacă nu ea avea acum a călca rochiile şi a scrobi guleraşele ce şi le tot alegeau şi-apoi iar le schimbau surorile ei cele vitrege!

            Până când se hotărâră în sfârşit ele.

            — Eu, spuse cea mai mare din surori, am să-mi pun rochia cea roşie de catifea cu danteluţe…

            — Ba eu, o întrerupse cea mai mică, am să mi-o pun pe cea obişnuită. În schimb o să-mi arunc pe umeri mantia cea cu flori de aur şi cheutori de briliant. Nimenea n-o să mai fie ca mine!

            După asta îşi cusură amândouă la cea mai bună meşteriţă din târg scufii cu dublu rând de dantele, cumpărându-şi la ele şi cele mai scumpe panglici din câte se găsiră, cerând mereu în toate sfat de la Cenuşăreasa noastră, căci şi-ntr-asemenea îndeletniciri tot ea avea mai mult gust şi pricepere. Iar Cenuşăreasa se străduia din tot sufletul să le-ajute, ba chiar şi pieptănătura se arătă ea gata să le-o potrivească, ceea ce de asemenea îi îngăduiră bucuroase ele, dar cu aerul că-i fac o mare favoare.

            Aşa că în vreme ce le pieptăna Cenuşăreasa, ele o tot întrebau după năravul lor cel trufaş:

            — Ia zi, Cenuşăreaso, aşa-i că tare-ai vrea şi tu să mergi la bal?

            — Nu vă mai râdeţi de mine, surioarelor! Aş vrea, cum de nu, dar cine să-mi dea mie drumul acolo!

            — Ei da, mă rog! S-ar tăvăli de râs toată lumea numai să vadă asemenea smângplitură pe-acolo!

            Alta-n locul ei, pentru asemenea cuvinte, le-ar fi pieptănat cum ar fi putut mai rău, dar Cenuşăreasa noastră, blândă cum era, le pieptănă cum ştiu ea mai bine.

            Două zile nu mâncară nimic surorile, de mare bucurie şi emoţie, tot muncindu-se să se-ncingă cât mai  strâns în talie şi tot învârtindu-se prin faţa oglinzilor.

            În sfârşit sosi şi ziua cea mult aşteptată. Surorile se poartă la bal, iar Cenuşăreasa rămase cu ochii pe urma lor. Iar când li se topi în zare şareta, izbucni sărmana într-un plâns amar.

            Şi-atunci îi răsări deodată în faţă tuşica ei cea bună, pe care Cenuşăreasa n-o cunoştea, şi-o întrebă ce-i cu ea de-i aşa de amărâtă.

            — Aş fi vrut… tare-aş fi vrut şi eu să… şi nici nu-şi putu sfârşi cuvântul, Cenuşăreasa noastră, înecată de lacrimi.

            — Dar tuşica înţelesese şi fără de cuvinte toate, căci nu-nzadar era ea zână.

            — Ai fi vrut să mergi şi tu la bal, aşa-i?

            — Ah, fireşte că da! răspunse suspinând Cenuşăreasa.

            — Dar făgăduieşti să-mi dai ascultare în tot ce-ţi voi spune? o întrebă zâna. Făgăduieşte-mi, şi-atunci am să te-ajut să mergi şi tu la bal! Spumând aşa, zâna o îmbrăţişă pe Cenuşăreasa şi-adăugă: iar acum du-te de-mi adu din grădină un dovleac mare-mare şi frumos.

            Cenuşăreasa dete fuga în grădină, alese cel mai frumos dovleac din câţi văzu şi i-l aduse zânei, deşi nu-nțelese defel cum i-ar putea ajuta dovleacul acesta s-ajungă şi ea la bal.

            Însă zâna curăţă mai întâi bine-bine tot miezul din dovleac, apoi îl atinse cu beţigaşul ei cel fermecat, şi-ntr-o clipă se preschimbă dovleacul într-o şaretă numai aur toată.

            Apoi o puse zâna pe Cenuşăreasa să-i aducă capcana cea de şoareci din cămară şi văzu că s-au prins în ea şase şoareci, teferi şi nevătămaţi cu toţii. Spunându-i Cenuşăresei să întredeschidă uşiţa capcanei, zâna, cum da năvală afară câte-un şoricel, pe dată îl atingea cu beţişorul ei cel fermecat, iar şoricelul se prefăcea într-un cal de toată frumuseţea. Şi iată că, în locul celor şase şoricei, avea acum înhămaţi la şareta cea de aur Cenuşăreasa un preaminunat alai de şase cai, toţi ca unul cenuşii rotaţi.

            După asta, zâna zăbovi pe gânduri o clipă:

            — Dar vizitiu de unde să le luăm?

            — Mă duc să văd, poate-o fi nimerit un guzgan în capcana cea mare, spuse Cenuşăreasa. Din el l-ai putea face mata vizitiu.

            — Că bine zici! răspunse zâna. Du-te de vezi!

            Cenuşăreasa se repezi într-un suflet şi aduse capcana, în care se prinseră trei guzgani mari-mari şi mustăcioşi.

            Zâna alese unul din ei, pe cel mai mare şi mai mustăcios, îl atinse cu beţişorul, şi pe loc se prefăcu guzganul într-o nămetenie de vizitiu nalt şi gros, cu două caiere de mustăţi subt nas.

            Iar acum du-te iarăşi în grădină şi adu-mi de lângă stropitoare cele şase şopârle ce-ai să le vezi acolo, spuse zâna.

            Şi n-apucă bine a-i aduce Cenuşăreasa şopârlele că zâna, atingându-le cu beţişorul, le şi prefăcu în şase slugi, înveşmântate cu toatele în livrele cusute numa-n fir de aur. Şi-aşa de ager şi dibaci îşi luară într-o clipă locurile pe scările şi în spatele şaretei, de parcă de când lumea numai cu dintr-astea se îndeletniciseră fostele şopârle.

            — Ei, vezi? acuma poţi să mergi şi tu la bal, făcu zâna către Cenuşăreasa. Eşti mulţumită acum? Spune!

            — Fireşte! Dar cum să mă pornesc eu aşa, în rochia asta veche şi urâtă?

            Atunci zâna doar s-atinse iar cu beţişorul de Cenuşăreasa, şi pe dată rochia ei cea veche se preschimbă într-un minunat veşmânt de argint şi aur, semănat cu pietre scumpe. Şi-i mai dărui într-adaos zâna şi-o pereche de condori de cristal, să şi-i încalţe, cum de-asemeni nimeni şi nicicând nu mai văzuse, atâta erau de frumoşi!

            Aşa gătită, se-aşeză Cenuşăreasa în şaretă. Dar la despărţire îi mai dădu şi-o poruncă zână: cum o şti să facă, dar să se-ntoarcă înainte de-a bate ceasul miezul nopţii.

            — Căci o minunată de vei sta mai mult, îi spuse zâna, şareta ta se va preface iar în dovleac, caii în şoareci, slugile în şopârle, iar veşmântul tău cel bogat în rochia ta cea veche.

            Cenuşăreasa făgădui să părăsească palatul înainte de miezul nopţii, şi, strălucind toată de fericire, porni la bal.

            Dându-i-se de ştire feciorului de rege că a sosit o prinţesă necunoscută şi foarte de vază, îi ieşi el cu mare grabă în întâmpinare, o ajută să coboare din şaretă şi petrecu cu alai în sala unde se aflau adunaţi de-acum toţi oaspeţii.

            Şi pe loc se făcu linişte în sală: oaspeţii îşi conteniră danţul, iar muzicanţii îşi opriră arcuşurile pe strune, atât de uluiţi rămaseră cu toţii de frumuseţea prinţesei celei necunoscute.

            — Ce frumoasă e! şopteau cu toţii.

            Până şi bătrânul rege nu se mai sătura privind-o şi-i tot repeta la ureche reginei că demult n-a mai văzut el asemenea drăgălaşă şi frumoasă fată.

            Iar cucoanele luau mai cu seamă aminte la veşmântul ei, pentru ca de mâine chiar să-şi coase şi ele unul întru totul asemeni, temându-se doar că nici la fel de bogate materii şi nici meşteriţe la fel de iscusite nu le vor fi de găsit.

            O petrecu deci prinţul până la cel mai de cinste loc şi-o pofti apoi la danţ. Iar de dansat, aşijderi dansa ea atât de frumos, încât cu şi mai mult nesaţ o aţintiră privirile tuturora.

            Curând s-aduseră în sală tot felul de dulciuri şi fructe. Dar prinţul nici nu se atinse de toate bunătăţile acelea, într-atât era el de preocupat numai şi numai de preafrumoasa prinţesă.

            Dar ea s-apropie de surorile sale, vorbindu-le cu multă bunăvoie şi făcându-le şi lor parte din portocalele ce i le dăduse prinţul.

            Bineînţeles, rămaseră uimite foarte, amândouă surorile, de bunăvoinţa ce le-o arătă prinţesa cea necunoscută.

            Când de-odată, în toi de vorbă, auzi Cenuşăreasa că bate ceasul al treilea sfert, rămânându-i doar numărate minute până la miezul nopţii. Aşa că abia mai apucă ea să-şi ia rămas bun de la toată lumea şi să plece.

            Ajunsă acasă, se grăbi întâi de toate să dea fuga la zâna cea bună, ca să-i mulţumească şi să-i spună că tare-ar vrea să poată merge şi a doua zi la bal, căci grozav a mai rugat-o prinţul să vină.

            Dar, pe când îi mai povestea ea încă zânei ce şi cum a fost la bal, răsună o bătaie-n uşă. Se-ntorceau surorile. Cenuşăreasa dădu fuga să le deschidă.

            — Că mult aţi mai zăbovit la bal! spuse ea, frecându-şi ochii şi întinzându-se dulce ca proaspăt trezită din somn.

            Însă, la drept vorbind, de când nu se mai văzuse cu ele, numai la somn nu-i fusese gândul.

            — Ehe, să fi fost şi tu la bal, nu ţi-ar mai fi venit nici ţie să pleci! Îi răspunse una din surori. De-ai şti cu ce prinţesă de mare neam ne-am văzut, şi cât de frumoasă era! Nu-i pe lume alta să-i semene! Şi a fost aşa de binevoitoare cu noi! Ne-a dat şi nouă să gustăm din portocalele ce i le-a oferit prinţul!

            Cenuşăreasa se simţea în culmea fericirii, auzindu-le ce spun. Dar îşi stăpâni bucuria şi le întrebă, cu aceeaşi smerenie, dacă ştiu ele cum  o cheamă pe frumoasa prinţesă. Surorile îi răspunseră că nici ele nu ştiu, precum nimenea nu ştie. Din care pricină au fost toţii foarte întristaţi. Mai ales prinţul, care ar da orice numai să afle cine e şi cum o cheamă.

            — Se vede că-ntr-adevăr nespus de frumoasă trebuie să fie! spuse surâzând Cenuşăreasa. Ferice de voi! Ce m-aş da s-o văd măcar c-un ochi şi eu!… Dragă surioară, împrumută-mi, rogu-te frumos, măcar rochia cea galbenă ce-o porţi mata prin casă…

            — I-auzi ce-i mai trece ei prin gând! se burzului sora cea mai mare. Să-mi dau eu rochia pe mâna unei smângălituri ca tine?! Pentru nimic în lume!…

            Ştiuse ea prea bine, Cenuşăreasa, că la alt răspuns n-are a se aştepta din partea soră-si, dar se bucură totuşi încă o dată auzind-o, căci ce s-ar fi făcut ea de s-ar fi învoit aceea a-i da rochia?!

            A doua zi surorile Cenuşăresei se porniră iar la bal. Porni şi Cenuşăreasa pe urma lor, încă mai bogat de cum fusese întâia dată. Prinţul nu se mai da dus de lângă ea, tot şoptindu-i fel de fel de drăgălăşenii, încât, de la o vreme, uită de toate Cenuşăreasa, aşa de uşoară şi voioasă se simţea. Ţinea ea minte, nu-i vorbă, de porunca zânei, dar nici unsprezece nu credea ea că e, când auzi deodată că începe a bate ceasul miezul nopţii.

            Într-o clipă sări ea din loc, zburătăcindu-se ca o păsărică. Uluit, prinţul alergă îndată în urma ei, dar nu-i mai putu ajunge. În graba ei, însă, Cenuşăreasa pierdu din picior unul din condorii ei cei de cristal. Prinţul îl ridică grijuliu, apoi întrebă străjile de la porţi de n-au văzut cumva în ce parte a pornit şareta prinţesei. Străjile răspunseră că n-au văzut nici o şaretă, ci doar cum a ieşit în fugă pe poarta palatului o fată sărman îmbrăcată, semănând mai curând a ţărăncă decât a prinţesă.

            Cenuşăreasa străbătu în fugă, pe jos şi gâfâind, întreg drumul până acasă, fără şaretă, fără slugi şi în rochiţa ei cea veche. Din toate strălucitele-i veşminte nu-i mai rămăsese decât unul din condorii ei cei de cristal.

            Când i se întoarseră acasă surorile, Cenuşăreasa le întrebă iar dacă au petrecut tot aşa de bine ca ieri şi dacă s-a arătat din nou la bal frumoasa prinţesă.

            Surorile îi răspunseră că s-a arătat şi de astă dată prinţesa, dar că, chiar în clipa când a prins a bate ornicul ceasurile douăsprezece, prinţesa s-a repezit să plece, şi atât de grabnic a ieşit, încât şi-a pierdut din picior una din încălţările ei de cristal, o frumuseţe de condor, pe care prinţul l-a ridicat de jos şi până la sfârşitul balului nu şi-a mai luat ochii de la el. Din toate se vede că prinţul s-a îndrăgostit de acea fără seamăn de frumoasă prinţesă, stăpâna condorului.

            Spuseseră adevărul surorile: câteva zile mai târziu se răspândi prin întreg regatul vestea că prinţul a hotărât să se însoare cu fata pe al cărei picior se va potrivi condorului cel de cristal.

            Trimişii prinţului încercară mai întâi de li se potriveşte condurul pe picior prinţeselor, apoi duceselor, apoi, rând pe rând, tuturor duducilor de la curte. Dar nimănui din ele nu-i veni el pe măsură.

            Sosi pân-la urmă un trimis al prinţului şi-n casă la Cenuşăreasa, Dându-le să-ncerce condurul celor două surori ale ei. Crunt se munciră ele să-şi încapă piciorul în gingaşa încălţare, dar zadarnice le rămaseră toate străduinţele.

            Cenuşăreasa le văzu cum se chinuie, îşi recunoscu îndată condurul şi întrebă surâzătoare.

            — Îmi îngăduiţi să-l încerc şi eu?

            Izbucniră în chicote, fireşte, amândouă surorile.

            Însă curteanul ce venise cu încălţarea, o măsură cercetător din ochi, văzu pe dată cât e de frumoasă Cenuşăreasa noastră, şi spuse că el are poruncă să dea la încercat condorul tuturor fetelor din ţară. O aşezară el, deci, într-un jilţ pe Cenuşăreasa şi nici n-apucă bine să bine să s-apropie cu gingaşul condur de cristal, că singur se încălţă el ca turnat pe piciorul fetei.

            Încremeniră locului surorile. Dar şi mai mare le fu uimirea când văzură ele pe Cenuşăreasa că scoate din buzunărelul şorţului încă un condor, întru totul asemeni celuilalt, şi-l încălţă pe-al doilea picior.

            În aceeaşi clipă răsări ca din pământ zâna, atinse cu beţigaşul rochiţa cea sărmană a Cenuşăresei, şi, cât ai clipi din ochi, se preschimbă ea, în văzul tuturor, într-un veşmânt încă mai strălucit şi bogat decât toate cele de mai-nainte.

            Iată când văzură şi-nţeleseră surorile cine-a fost acea fără seamăn de frumoasă prinţesă de la bal! Căzură amândouă la genunchii Cenuşăresei, rugând-o să le ierte pentru tot răul şi necazul ce i-l făcuseră pân-acum. Iar Cenuşăreasa le ridică îndată, îmrăţişându-le, le spuse că le iartă şi le roagă doar s-o iubească întotdeauna de-acum încolo.

            Apoi, în veşmintul ei cel strălucit, o porniră cu mare alai trimişii prinţului pe Cenuşăreasa, să i-o arate. Şi mai frumoasă i se păru ea lui, iar câteva zile mai târziu se prăznui şi nunta.

            Iar, fiind Cenusăreasa noastră, precum ştim deacuma, tot atât de bună la suflet pe cât de frumoasă la faţă, îşi luă cu sine şi surorile la palat, măritându-le în aceeaşi zi cu doi mari dregători de la curte.

 

Basme fermecate

Editura Hyperion, Chişinău - 1991.