Cele trei dorinţe

Cele trei dorinţe

de Joseph Jacobs

            A fost odată ca niciodată, în vremuri demult apuse, un pădurar sărman care îşi ducea zilele într-o pădure adâncă şi care nu făcea altceva decât să caute lemne, zi de zi. Într-o zi se duse iar în pădure; soaţa îi puse ceva de-ale gurii în săculeţul de merinde şi îi atârnă sticla cu apa la spate, ca să aibă ce mânca şi bea. Cu ceva timp înainte, pădurarul îşi marcase un stejar bătrân şi falnic; socotise, probabil, că din acela se puteau face nenumărate scâbduri. Aşa că, ajuns la faţa locului, scoase toporişca la lumină şi o învârti pe deasupra capului, de parcă ar fi avut de gând să doboare copacul dintr-o singură lovitură. Cu toate acestea, omul nostru nu apucă să lovească, căci îi ajunse la urechi o rugăminte stăruitoare şi dintr-o dată îi apăru dinainte o zână care îl implora să cruţe falnicul stejar. După cum vă puteţi da singuri seama, omul rămase amuţit de cum vă puteţi da singuri seama, omul rămase amuţit de uimire şi de teamă; îi era imposibil să deschidă gura şi să spună un cuvinţel. Îşi regăsi, în cele din urmă, graiul, şi spuse:

            — Bine, voi face precum doreşti.

            — Ţi-ai făcut mai mult bine decât îţi poţi imagina, îi răspunse zâna. Pentru a-ţi dovedi că nu sunt nerecunoscătoare, voi îndeplini următoarele trei dorinţe, indiferent care or fi acelea.

            Şi, spunând acestea, zâna dispăru pe dată. Pădurarul îşi atârnă sacul de merinde şi butelcuţa în spinare, după care o porni spre casă.

            Însă drumul spre casă era tare lung şi sărmanul pădurar se tot minuna de păţania prin care trecuse, astfel că, odată ajuns acasă, nu avu altă dorinţă decât să se aşeze pe un scaun şi să se odihnească mai bine. Poate că şi asta era o plănuială a zânelor. Cine poate şti cu adevărat ce şi cum? În orice caz, omul nostru se aşează lângă soba care dogoreaşi, cum se aşeză, îl apucă o foame cumplită, cu toate că mai era destul timp până la vremea cinei.

            — N-avem nimic de mâncare la masă, muiere? îşi întrebă nevasta.

            — Masa este gata peste câteva ore, răspunse femeia.

            — Of, mormăi bărbatul, cât mi-aş dori acum să am dinainte o farfurie plină cu budincă de ciocolată.

            Nici nu terminase bine de rostit aceste vorbe, când iată că, în faţa ochilor pădurarului, cu zdrăngănit şi clămpănit, ieşi din sobă, să vezi şi să nu crezi, o farfurie plină cu cea mai gustoasă budincă de ciocolată pe care şi-o putea dori cineva.

            Ce s-a mirat pădurarul nu-i nimic, căci femeia fu de trei ori mai uimită.

            — Ce înseamnă asta? murmură ea.

            Iar pădurarului îi reveni în minte întreaga zi de muncă şi îi spuse pe dată păţania, de la ănceput până la sfârşit.

            Pe măsură ce omul nostru istorisea cele întâmplate, femeia se încrunta din ce în ce mai mult, iar într-un târziu nu se mai putu abţine:

            — Tare prostovan eşti tu, Jan, tare prostovan, zău! Aş vrea să-ţi iasă pe nas budinca asta, zău că da!

            Şi, cât ai zice peşte, nasul bărbatului ajunse o scursoare de budincă de ciocolată.

            Trase de ea, dar nu i se deezlipi de nas, trase şi femeia nici un rezultat. Traseră împreună, aproape să îi rupă omului nasul, dar nimic, budinca tot lipită rămase.

            — Ce ne facem acum? întrebă pădurarul.

            — Ei bine, rosti femeia, nu îţi şade chiar aşa de rău, şi îl privi cu răutate.

            Pădurarul îşi dădu seama că, dacă avea de gând să îşi mai pună vreo dorinţă, era cazul să se grăbească. Aşa că îşi apuse că ar vrea din tot sufletul ca budinca de ciocolată să i se dezlipească de nas. În sfârşit! Budinca reapăru pe farfuria de pe masă dinaintea lor. Şi ce contează, oare, că pădurarul şi a lui soaţă nu s-au plimbat în trăsuri aurite şi nu s-au îmbrăcat în straie de mătase şi satin, când, la urma urmei, au mâncat la cină câte o porţie sănătoasă din cea mai bună budincă de ciocolată pe care şi-ar putea-o dori cineva pe lumea asta?!

 

Cântăreţul vrăjitor şi alte basme englezeşti,

Editura Corint, Bucureşti - 1998.

Chiar eu

Chiar eu

de Joseph Jacobs

            Într-o căsuţă sărăcăcioasă din ţinutul din nord, undeva, departe de orice oraş sau sat, îşi ducea zilele, nu cu mult timp în urmă, o văduvă sărmană ce avea un băiat de numai şase anişori.

            Uşa căsuţei dădea drept înspre coasta dealului, iar de jur împrejur, cât vedeai cu ochii, nu erau decât maştini, stânci imense şi văgăuni mocirloase. Nici o casă, nici un semn de viaţă, nicăieri, căci singurii lor vecini le erau adierile de vântului din poieni şi flăcările albăstrui ale pământului strecurate printre ierburile de la marginea potecilor.

            Multe poveşti putea spune femeia despre “oamenii cei buni care se chemau unii pe alţii din înălţimile stejarilor sau dispre luminiţele trecătoare ce săreau pe pervazul ferestelor în nopţile întunecoase. Cu toate acestea, în ciuda faptului că erau foarte singuri, femeia a continuat să locuiască alături de fiul său în acea căsuţă, poate şi pentru că nimeni nu îi ceruse niciodată chirie pe ea.

            Un singur lucru nu îi plâcea femeii: să stea trează până noaptea, târziu, cu focul aprins, la o oră când nimeni nu ştia prea bine ce se poate întâmpla. Astfel că, după masa de seară, văduva făcea un foc bun şi se ducea la culcare: aşa încât, chiar dacă s-ar fi întâmplat ceva cu adevărat, ea şi-ar fi putut ascunde capul sub aşternuturi.

            Acest lucru, însă, îl nemulţumea tare mult pe băieţel; de fiecare dată când mama îl chema la culcare, el continuă să se joace lângă foc, fără să îi dea atenţie.

            Din ziua în care se născuse, copilul fusese neastâmpărat şi neascultător, şi nu de puţine ori femeia îi mai scăpa câte una. Însă, cu cât încerca văduva să-l facă mai ascultător, cu atât mai puţin o asculta şi, de cele mai multe ori, făcea cum îl tăia capul.

            Iată că într-o noapte, pe la începutul iernii, femeia nu se putu cu nici un chip împăca cu gândul că se va duce la culcare, lăsând băiatul singur să se joace lângă foc. Vântul sufla puternic pe sub uşă şi hâţâia ferestrele, iar mama ştia prea bine că în astfel de nopţi zânele şi ielele se dezlănţuiau şi îşi porneau vrăjile. Aşa că încercă să îl convingă pe băiat să vină la culcare.

            — Într-o noapte ca asta, cel mai sigur lucru e să stai la locul tău, în pat.

            Dar nu, nici nu-i trecea prin cap să îşi asculte mama.

            Femeia îl ameninţă că va lua “jordia din cui”, însă nici asta  nu fu de nici un folos.

            Cu cât se ruga şi îl certa mama, cu atât mai vârtos se încăpăţâna copilul cel neascultător. În cele din urmă, pierzându-şi răbdarea. femeia îl avertiză că aveau să vină la el zânele să-l înveţe minte, dar plodul izbucni în râs şi spuse că îşi dorea să vină, i-ar fi plăcut să se joace cu una din ele.

            Auzind acestea, pe mamă o podidiră lacrimile şi se duse cu inima îndoită la culcare, convinsă fiind că, după asemenea cuvinte, avea să se întâmple ceva îngrozitor. Iar băiatul rămase pe scaun, în faţa focului cel vesel, deloc impresionat de lacrimile femeii.

            Dar nu rămase singur vreme îndelungată, căci auzi o fâlfâire în cămin şi, în aceeaşi clipă, lângă el coborâ cea mai mititică fată pe care v-o puteţi închipui. Nu era mai înaltă de-o şchioapă şi avea un păr de culoarea argintului, ochi verzi precum iarba şi obraji roşii ca trandafirii în luna iunie.

            Băieţelul rămase cu privirile la ea, mut de uimire.

            — Ooo, spuse el, pe tine cum te cheamă?

            — Chiar Eu, răspunse fata, cu o voce susurătoare şi înceată, şi îl privi, la rândul său. Dar pe tine?

            — Şi pe mine tot Chiar Eu! răspunse băiatul prevăzător.

            Acestea fiind spuse, începură să se joace împreună.

            Fata îi arătă nenumărate jocuri interesante. Izbutea să facă din cenuşă animale care arătau şi se mişcau de parcă ar fi fost vii; ştia să întruchipeze copaci înverziţi cu ramuri coborâte peste căsuţe, unde trăiau oameni şi femei tot de-o şchioapă. De cum fata suflă deasupra lor, aceştia începură să se mişte şi să vorbească cu totul şi cu totul firesc.

            Dar iată că, tot jucându-se, focul începu să se stingă şi lumina din cameră se făcu din ce în ce mai mică, aşa că băiatul apucă un băţ şi scormoni cărbunii pentru a-i reaprinde. Nebăgând de seamă, din foc sări un tăciune înroşit care nu avu altceva mai bun de făcut decât să cadă pe picioruşul fetei de zână.

            Imediat, aceasta scoase un ţipăt atât de ascuţit, încât băiatul scăpă băţul din mână şi îşi duse mâinile la urechi. Dar ţipătul se transformă apoi în urlet înfiorător, de parcă toate vânturile lumii ar fi încercat să se strecoare prin gaura cheii.

            Din cămin mai răsună un sunet, însă de această dată copilul nu mai aşteptă să vadă ce şi cum, ci o zbughi în pat, unde se ascunse sub pături şi ascultă, tremurând de frică.

            Din căminul plin de flăcări răzbătu o altă voce puternică:

            — Cine e acolo şi ce se petrece?

            — Sunt Chiar Eu, suspină puiul de zână, mi-am ars piciorul şi mă doare, off!

            — Cine ţi-a făcut aşa ceva? întrebă vocea furioasă.

            Şi, din câte-şi putu da băiatul seama, glasul se apropiase de patul lui. Copilul trase cu ochiul de sub pături şi văzu un chip alb, care cerceta încăperea stând în gura căminului.

            — Tot Chiar Eu! zise copila de zână.

            — Atunci, dacă tot tu eşti de vină, strigă supărată mama zână, de ce mai faci aşa gălăgie? Zicând aceasta, întinse un braţ lunf şi subţire, prinse creatura de urechi şi, scuturând-o zdravăn, o trase după ea, dispărând din cămin.

            Băiatul rămase mult timp treaz şi atent să audă orice zgomot, în cazul în care mama zână s-ar fi întors. În seara următoare, după ce mâncară împreună, mama fu surprinsă să vadă că băiatul se învoi să meargă la culcare, atunci când îl rugă.

            — Uite că, în cele din urmă, se cuminţise şi el, îşi spuse femeia.

            Iar băiatul se gândi că data viitoare, când va mai veni o zână în căsuţa lui, nu avea să mai scape la fel de uşor ca prima oară.

 

Cântăreţul vrăjitor şi alte basme englezeşti,

Editura Corint, Bucureşti - 1998.

Luna cea îngropată

Luna cea îngropată

de Joseph Jacobs

            Pe vremea bunicii mele, cu mult timp în urmă, ţinutul Carland era acoperit de maştini şi băltoace negre, prin care şerpuiau şuviţe verzui de apă murdară, de băşici de noroi care se spărgeau şi împroşcau în toate părţile, de cum puneai piciorul pe ele.

            Ei bine, pe vremea aceea, bunica ne povestea cum, cu mult timp înainte să se fi născut ea, până şi Luna era moartă şi îngropată în maştini. Aşa precum mi-a spus ea mie, vă voi istorisi şi eu acum dumneavoastră.

            Din înălţimile cerului. Luna cea măreaţă îşi trimitea razele în fiecare noapte, la fel cum face acum. Atunci când era trează, lumina toate băltoacele, astfel ca orice om să poată umbla la fel de bine ca ziua.

            Atunci când nu lumina, însă, ieşeau, din ascunzişuri toate lucrurile care trăiau în întuneric şi făceau tot felul de rele pe pământ: Drăcuşori şi Târâtoare îngrozitoare, cu toţii se arătau în lipsa luminii Lunii.

            Ei bine, azi aşa, mâine aşa, aceste lucruri ajunseră şi la urechile Lunii. Fiind miloasă şi bună la suflet, după cum în mod cert şi este, altminteri nu ar străluci pentru noi, noaptea, în loc să se odihnească şi ea, ca toţi ceilalţi, Luna, deci, se supără foarte tare de cele auzite.

            — Voi vedea singură despre ce este vorba, aşa voi face, promise ea, poate că, totuşi, nu este aşa de rău precum povesteşte lumea.

            Şi, după ce se hotărâ, Luna coborâ de pe cer, la sfârşitul unei luni oarecare, se înfăţişă pe dată într-o mantie neagră şi-şi îndesă o căciulă neagră peste părul blond strălucitor. După ce făcu toate acestea, porni spre capătul mlaştinii şi-şi cătă drum. Apă ici, apă colo, bălţi tremurătoare şi smocuri de iarbă bătute de vânt, cioturi de copaci negre şi imense care se încârligau şi se amestecau între ele, acestea o întâmpinară pe mândra Lună. Dinaintea privirilor ei se întindea întunericul. Singurele lumini veneau de la lucirile stelelor în bălţi şi de la propriile ei picioare albe, ce se furişau în afara mantiei negre.

            Luna îşi trase pe lângă sine mantaua şi fu scuturată de un tremurat; dar nu avea de gând să se reîntoarcă pe cer fără să vadă tot ceea ce avea de văzut. Aşa că merse curajoasă mai departe, păşind la fel de uşor printre bălţile înnoroite, precum vântul verii ce bate din floare în floare. Ajunse, la un moment dat, în dreptul unei băltoace ceva mai mari, plină cu o apă neagră, murdară; fără să ştie cum, piciorul îi alunecă şi Luna aproape că se rostogoli înăuntru. Se apucă strâns de un smoc de iarbă răzleţ, aflat aproape de un ciot de copac, încercând să îşi recapete echilibrul. Dar, de cum îl atinse, smocul i se înfăşură de încheietura mâinii, asemeni unei perechi de cătuşe, şi, în scurt timp Luna nu se mai putu elibera din strânsoarea cea teribilă. Îşi trase mâna, şi-o răsuci, se luptă din răsputeri, dar toate fură în zadar. Era legată, şi aşa avea să rămână.

            Şi cum stătea ea aşa, singuratică, în întuneric, sperând să vină cineva să o ajute, auzi undeva în depărtare un strigăt. Era cineva care avea, la rându-i, nevoie de ajutor şi striga disperat până ce chemarea se stinse, devenind un oftat şi un plânset jalnic ce cuprinse mlaştinile, zguduindu-le.

            Imediat după asta, Luna auzi zgomote de paşi ce se afundau în noroi şi alunecau, poticnindu-se de cioturi, şi izbuti să vadă un chip albit de frică şi cu ochii ieşiţi din orbite de groază.

            Era un biet om rătăcit prin maştină. Cuprins de frică, acesta încerca să-şi croiască drum către lumina tremurătoare care îl putea ajuta, oferindu-i adăpost de rele. Supărată peste şi amărâtă, Luna văzu cum bietul om se apropia din ce în ce mai mult de groapa cea adâncă în care se scufundase chiar ea, îndepărtându-se totodată de poteca cea bună. Astfel că încercă cu şi mai mare încrâncenare să iasă la suprafaţă. Cu toate că nu izbuti să se elibereze din strânsoarea ierbii, se tot răsuci şi  învârti până ce îi alunecă de pe cap căciula care îi acoperea părul blond strălucitor. Minunata rază de lumină pe care o aruncă aceasta reuşi să îndepărteze întunericul.

            Era bucuroasă Luna, dar omul nu-şi mai încăpu în piele de bucurie, căci îl podidiră lacrimile, văzând din nou lumină. În aceeaşi clipă, toate lucrurile cele necurate se retraseră în ungherele întunecoase ale maştinii, căci nu puteau suferi lumina. În acest fel, omul reuşi să vadă unde se afla el şi pe unde trecea poteca, izbutind să iasă din mocirlă. Şi cu aşa grabă se îndepărtă de lucrurile cele necurate, de drăcuşori şi de îngrozitoarele târâtoare care sălăşluiau în întuneric, încât nici nu privi în urmă, la mândra lumină venită din pletele strălucitoare ce se revărsau dintr-o mantie neagră şi ajungeau chiar în apa de la picioarele sale.

            Chiar şi Luna fu atât de bucuroasă că îl ajutase pe om, că îl făcuse să vadă drumul cel bun, încât uită, pur şi simplu, că ea însăşi avea nevoie de ajutor, fiind făcută prizonieră de un smoc negru de iarbă.

            Şi bietul om îşi văzu mai departe de drum, grăbit, cu gâfâieli şi suspine, ţopăind de fericire că îşi salvase viaţa din îngrozitoarea maştină cufundată în întuneric. Abia atunci îşi dădu deama Luna că tare i-ar fi plăcut să îl poată însoţi pe om. Aşa că trase şi se zmunci dezlănţuită, până când alunecă în ghenunchi, frăntă, la picioarele ciotului de copac. Cum stătea ea întinsă acolo, încercând să îşi recapete suflul, nu ştiu cum îi alunecă la loc, pe cap, căciula cea neagră. În aceeaşi clipă, dispăru lumina cea binecuvântată şi reveni întunericul, cu ale lui lucruri necurate ce ţipau şi urlau. Dădură cu toatele buzna în jurul Lunii, batjocorind-o, ciupind-o, muşcând-o, zbierând de furie şi dispreţ, blestemând-o neîncetat, căci recunoşteau în ea pe cel mai vechhi duşman avut vreodată. Luna era cea care îi gonea în ungherele cele întunecheate şi care îi împiedică să îşi pună în aplicare uneltirile cele diavoleşti.

            — Blestemată să fii! răcniră vrăjitoarele, căci ne-ai stricat toate vrăjile în anul care s-a dus!

            — Iar pe noi ne-ai trimis să ne înmulţim în cotloane, au urlat dracii împieliţaţi.

            Şi, în scurt timp, toate lucrurile cele necurate îşi uniră vocile într-un urlet general, până ce smocurile de iarbă se clitiră din loc, iar apa porni să salte din băltoace. Dar necuraţii nu se opriră aici.

            — Haideţi s-o otrăvim, s-o otrăvim! ţiparăvrăjitoarele.

            Şi un “Haideţi! Haideţi!”  venit din gurile lor răsună în mlaştină.

            — Haideţi s-o înecăm! Haideţi s-o înecăm! şoptiră ameninţătoare îngrozitoarele târâtoare, care i se răsuciră în jurul genunchilor.

            Şi un alt “Haideţi! Haideţi!” venit din ale lor guri zdruncină maştina.

            Din nou necuraţii se dezlănţuiră în urlete de dispreţ şi ură. Sărmana Lună se făcu mică la pământ, dorindu-şi din tot sufletul să o omoare odată, măcar să ştie o treabă.

            Şi au atat necuraţii şi au gândit ce să îi facă şi cum să o chinuie mai mult, până când cerul a fost străbătut de o rază palidă de lumină, ce vestea apropierea zorilor de ziuă. Văzând acestea, necuraţilor li se făcu teamă că nu mai aveau destul timp să-şi pună în apilcare planurile. Aşa că o prinseră zdravăn, cu degetele lor hidoase şi osoase, şi afundară Luna adânc în apa de la picioarele ciotului de copac. După care drăcuşorii aduseră un pietroi uriaş şi ciudat pe care îl prăvăliră deasupra, pentru a nu-i da voie Lunii să se ridice din groapa mocirloasă. Acestea fiind făcute, porunciră apoi celor două năluci albăstruii ce bântuiau ierburile să păzească cu rândul ciotul negru de copac. Voiau să fie siguri că Luna avea să stea liniştită la locul ei şi că nu avea să iasă de acolo, ca să strice distracţia ce urma.

            Acolo rămase sărmana Lună, îngropată în maştină până ce avea să apară cineva care să o salveze. Dar cine să ştie, oare, unde să o caute?

            Ei bine, trecu o zi, trecură două, şi li se pierdu şirul; dar era vremea ca Luna să apară din nou pe cer. Oamenii îşi pregătiră bănuţii în buzunare şi paiele în pălării, aşteptâdu-i revenirea pe cer. Luna fiind un drag prieten al oamenilor ce locuiau în aceste ţinuturi mlăştinoase, cu toţii se bucurau de trecerea perioadei fără Lună şi de revenirea binecuvântatei lumini care aducea cu sine îndepărtarea lucrurilor necurate din întuneric şi din ochiurile întunecate de apă.

            Dar iată că, de această dată, zilele se scurseră una după alta şi Luna Nouă nu apăru pe cer. Nopţile erau îngrozitor de negre şi lucrurile cele necurate ajunseră mai puternice ca niciodată. Mai trecură alte câteva zile şi Luna nu dădu nici cel mai mic semn de viaţă. După cum era şi firesc, oamenii începură să se teamă. Uimiţi cu totul, merseră şi vorbiră cu o bătrână înţeleaptă care îşi ducea zilele în vechea moară. Cu toţii o întrebară de poate afla unde anume dispăruse Luna.

            — Ei bine, vorbi înţeleapta după ce se uită într-o fiertură, după ce privi în oglindă şi căută în Marea Carte, s-a petrecut un lucru tare ciudat, căci, iacătă, nu vă pot spune ce s-a petrecut cu ea. Dacă auziţi ceva mai multe despre ea, rogu-vă, veniţi şi spuneţi-mi!

            Aşa că oamenii plecară precum sosiră. Pe măsură ce treceau zilele, Luna nu apăru pe cer şi, fireşte oamenii începură să vorbească! Adică, mă înţelegeţi, să vorbească numai despre asta! Nu li se mai odihneau gurile, nici acasă, nici la cârciumă, nici la muncă. Iată că, într-o bună zi, pe când erau ei adunaţi la taclale în cărciumă, un om care locuia undeva la capătul pământurilor mlăştinoase fuma şi asculta liniştit discuţia despre strania întâmplare. Dintr-o dată, se ridică de pe scaun şi-şi plezni genunchii.

            — Pe legea mea! ţipă el, uitadem de tot, s-ar putea să ştiu unde se găseşte Luna!

            Şi le povesti tuturor despre noaptea în care se pierduse în maştină şi cum, tocmai când era mai îngrozitor, o rază de lumină îl ajuntase să găsească drumul cel bun, şi aşa ajunse teafăr acasă.

            Auzind acestea, oamenii plecară pe dată la bătrâna cea înţeleaptă, căreia îi istorisiră de la început totul cum fusese. Bătrâna privi îndelung în oala cu fiertură şi mai citi ceva în Marea Carte, după care dădu din cap:

            — Tot neclar şi tulbure este aici, copiii mei, răspunse înţeleaptă, şi nu pot vedea cum trebuie, dar faceţi precum vă voi sfătui şi veţi descoperi singuri ce este de descoperit. Plecaţi cu toţii, taman înainte de venirea nopţii, luaţi câte o piatră în gură şi în mâini câte o crenguţă de alun, şi aveţi grijă să nu spuneţi nimănui nici un cuvânt pănă când nu veţi fi din nou acasă, vii şi nevătămaţi. Şi mergeţi tot aşa fără să vă fie frică de nimic, mergeţi până ce o-ţi ajunge în mijlocul malştinii, şi acolo veţi găsi un coşciug, o lumânare şi o cruce. dacă le vedeţi, asta înseamnă că nu sunteţi departe de Lună, priviţi cu luare aminte şi o veţi găsi.

            Veni şi noaptea următoare cufundată în întuneric şi oamenii plecară cu toţii până la unul, fiecare cu câte o piatră în gură, cu câte o crenguţă de alun în mână şi, după cum vă puteţi de seama, plini de teamă şi frică în suflete. Înaintară pe poteci, poticnindu-se şi împiedicându-se pe alocuri, până ce ajunseră în inima maştinii. Nimic nu vedeau înainte şi li se părea că aud oftaturi şi fluierături şi să simt degete reci care îi ating. Însă nu se opriră şi căutară mai departe coşciugul, lumânarea şi crucea, până ce se apropiară de băltoaca mocirloasă de lângă ciotul cel mare şi negru sub care era îngropată Luna. Se opriră cu toţii, uimiţi şi înpăimântaţi, căci chiar la picioarele lor se găsea un pietroi imens, pe jumătate vârât în apă, jumătate afară din mocirlă, care semăna ciudat de bine cu un coşciug. Stânca avea la capăt un ciot negru de copac, ce-şi întindea în afară două braţe răşchirate, în formă de cruce, şi deasupra stâncii licărea o luminiţă palidă, ce aducea cu o lumânare aproape stinsă. Înghenunchiară cu toţii în dreptul stâncii vârâte în maştină şi spuseră în gând câte un “Tatăl nostru” care avea să îi păzească de draci. Ţinură minte avertismentul bătrânei înţelepte şi nu vorbiră nimic; ştiau că altminteri aveau să fie prinşi de lucrurile cele rele, de cum ar fi încălcat poveţele bătrânei.

            Îmbărbătaţi, oamenii se traseră mai aproape de stâncă, o apucară zdravăn în braţe şi o ridicară. Au povestit după aceea că, pentru o clipă, au dat ochi cu un chip ciudat şi frumos, care îi privea fericit din apa cea neagră. Dar lumina ieşită din groapă fusese atât de rapidă, de albă şi de lucitoare, încât oamenii se traseră înapoi orbiţi cu totul. În secunda imediat următoare, când izbiră să îşi recapete văzul, pe cer se oglindea o Lună plină mai aprinsă, mai strălucitoare şi mai blândă decât fusese vreodată. Cu ale sale raze aprinse, le trimitea de acolo, de sus zâmbete, luminând potecile şi băltoacele precum ziua, furişându-se în cele mai întunecate unghere şi cotloane, de parcă ar fi voit să alunge pe veci întunericul şi necuraţii.

 

Cântăreţul vrăjitor şi alte basme englezeşti,

Editura Corint, Bucureşti - 1998.