Cinci pâini
de Ion Creangă

Tocmai
când scoaseră pânile din traiste, iaca un al treile drumeţ, necunoscut, îi
ajunge din urmă şi se opreşte lângă dânşii, dându-le ziua bună. Apoi se roagă
să-i deie şi lui ceva de mâncare, căci e tare flămând şi n-are nimica merinde
la dânsul, nici de unde cumpăra.
—
Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi, ziseră cei doi drumeţi călătorului
străin; căci mila Domnului! unde mănâncă doi mai poate mânca şi al treilea.
Călătorul
străin, flămând cum era, nemaiaşteptând multă poftire, se aşază jos lângă cei
doi, şi încep a mânca cu toţii pâne goală şi a be apă rece din fântână, căci
altă udătură nu aveau. Şi mănâncă ei la un loc tustrei, şi mănâncă, până ce
gătesc de mâncat toate cele cinci pâni, de parcă n-au mai fost.
După
ce-au mântuit de mâncat, călătorul străin scoate cinci lei din pungă şi-i dă,
din întâmplare, celui ce avusese trei pâni, zicând:
—
Primiţi, vă rog, oameni buni, această mică mulţămită de la mine, pentru că
mi-aţi dat demâncare la nevoie; veţi cinsti mai încolo câte un pahar de vin,
sau veţi face cu banii ce veţi pofti. Nu sunt vrednic să vă mulţămesc de binele
ce mi-aţi făcut, căci nu vedeam lumea înaintea ochilor de flămând ce eram.
Cei doi
nu prea voiau să primească, dar, după multă stăruinţă din partea celui al
treilea, au primit. De la o vreme, călătorul străin şi-a luat ziua bună de la
cei doi şi apoi şi-a căutat de drum. Ceilalţi mai rămân oleacă sub răchită, la
umbră, să odihnească bucatele. Şi, din vorbă în vorbă, cel ce avuse trei pâni
dă doi lei celui cu două pâni, zicând:
— Ţine,
frate, partea dumitale, şi fă ce vrei cu dânsa. Ai avut două pâni întregi, doi
lei ţi se cuvin. Şi mie îmi opresc trei lei, fiindc-am avut trei pâni întregi,
şi tot ca ale tale de mari, după cum ştii.
— Cum
aşa?! zise celălalt cu dispreţ! pentru ce numai doi lei, şi nu doi şi jumătate,
partea dreaptă ce ni se cuvine fiecăruia? Omul putea să nu ne deie nimic, şi
atunci cum rămânea?
— Cum să
rămâie? zise cel cu trei pâni; atunci aş fi avut eu pomană pentru partea ce mi
se cuvine de la trei pâni, iar tu, de la două, şi pace bună. Acum, însă, noi am
mâncat degeaba, şi banii pentru pâne îi avem în pungă cu prisos: eu trei lei şi
tu doi lei, fiecare după numărul pânilor ce am avut. Mai dreaptă împărţeală
decât aceasta nu cred că se mai poate nici la Dumnezeu sfântul…
— Ba nu,
prietene, zice cel cu două pâni. Eu nu mă ţin că mi-ai făcut parte dreaptă.
Haide să ne judecăm, şi cum a zice judecata, aşa să rămâie.
— Haide
şi la judecată, zise celălalt, dacă nu te mulţămeşti. Cred că şi judecata are
să-mi găsească dreptate, deşi nu m-am târât prin judecăţi de când sunt.
Şi aşa,
pornesc ei la drum, cu hotărârea să se judece. Şi cum ajung într-un loc unde
era judecătorie, se înfăţoşează înaintea judecătorului şi încep a spune
împrejurarea din capăt, pe rând fiecare; cum a venit întâmplarea de au
călătorit împreună, de au stat la masă împreună, câte pâni a avut fiecare, cum
a mâncat drumeţul cel străin la masa lor, deopotrivă cu dânşii, cum le-a dat
cinci lei drept mulţămită şi cum cel cu trei pâni a găsit cu cale să-i împartă.
Judecătorul,
după ce-i ascultă pe amândoi cu luare aminte, zise celui cu două pâni:
— Şi nu
eşti mulţămit cu împărţeala ce s-a făcut, omule?
— Nu,
domnule judecător, zise nemulţămitul; noi n-am avut de gând să luăm plată de la
drumeţul străin pentru mâncarea ce i-am dat; dar, dac-a venit întâmplarea
de-aşa, apoi trebuie să împărţim drept în două ceea ce ne-a dăruit oaspetele
nostru. Aşa cred eu că ar fi cu cale, când e vorba de dreptate.
— Dacă e
vorba de dreptate, zise judecătorul, apoi fă bine de înapoieşte un leu
istuialalt, care spui c-a avut trei pâni.
— De
asta chiar mă cuprinde mirare, domnule judecător, zise nemulţămitul cu
îndrăzneală. Eu am venit înaintea judecăţei să capăt dreptate, şi văd că
dumneata, care ştii legile, mai rău mă acufunzi. De-a fi să fie tot aşa şi
judecata dinaintea lui Dumnezeu, apoi vai de lume!
— Aşa ţi
se pare dumitale, zise judecătorul liniştit, dar ia să vezi că nu-i aşa. Ai
avut dumneata două pâni?
— Da,
domnule judecător, două am avut.
—
Tovarăşul dumitale, avut-a trei pâni?
— Da,
domnule judecător, trei a avut.
— Udătură
ceva avut-aţi vreunul?
— Nimic,
domnule judecător, numai pâne goală şi apă răce din fântână, fie de sufletul
cui a făcut-o acolo, în calea trecătorilor.
—
Dinioarea, parcă singur mi-ai spus, zise judecătorul, că aţi mâncat toţi tot ca
unul de mult; aşa este?
— Aşa
este domnule judecător.
— Acum,
ia să statornicim rânduiala următoare, ca să se poată şti hotărât care câtă
pâne a mâncat. Să zicem că s-a tăiat fiecare pâne în câte trei bucăţi
deopotrivă de mari; câte bucăţi ai fi avut dumneata, care spui că avuşi două
pâni?
— Şese
bucăţi aş fi avut, domnule judecător.
— Dar
tovarăşul dumitale, care spui că avu trei pâni?
— Nouă
bucăţi ar fi avut, domnule judecător.
— Acum,
câte fac la un loc şese bucăţi şi cu nouă bucăţi?
—
Cincisprezece bucăţi, domnule judecător.
— Câţi
oameni aţi mâncat aceste cincisprezece bucăţi de pâne?
— Trei
oameni, domnule judecător.
— Bun!
Câte câte bucăţi vin de fiecare om?
— Câte
cinci bucăţi, domnule judecător.
— Acum,
ţii minte câte bucăţi ai fi avut dumneta?
— Şese
bucăţi, domnule judecător.
— Dar de
mâncat, câte ai mâncat dumneta?
— Cinci
bucăţi, domnule judecător.
— Şi
câte ţi-au mai rămas de întrecut?
— Numai
o bucată, domnule judecător.
— Acum
să stăm aici, în ceea ce te priveşte pe dumneta, şi să luăm pe istalalt la
rând. Ţii minte câte bucăţi de pâne ar fi avut tovarăşul d-tale?
— Nouă
bucăţi, domnule judecător.
— Şi
câte a mâncat el de toate?
— Cinci
bucăţi, ca şi mine, domnule judecător.
— Dar de
întrecut, câte i-au mai rămas?
— Patru
bucăţi, domnule judecător.
— Bun!
Ia, acuş avem să ne înţelegem cât se poate de bine! Vra să zică, dumneta ai
avut numai o bucată de întrecut, iar tovarăşul dumitale, patru bucăţi. Acum, o
bucată de pâne rămasă de la dumneta şi cu patru bucăţi de la istalalt fac la un
loc cinci bucăţi?
— Taman
cinci, domnule judecător.
— Este
adevărat că aceste bucăţi de pâne le-a mâncat oaspetele dumneavoastră, care
spui că v-a dat cinci lei drept mulţămită?
—
Adevărat este, domnule judecător.
—
Aşadar, dumitale ţi se cuvine numai un leu, fiindcă numai o bucată de pâne ai
avut de întrecut, şi aceasta ca şi cum ai fi avut-o de vânzare, deoarece aţi
primit bani de la oaspetele dumneavoastră. Iar tovarăşul dumitale i se cuvin
patru lei, fiindcă patru bucăţi de pâne a avut de întrecut. Acum, dară, fă bine
de înapoieşte un leu tovarăşului dumitale. Şi dacă te crezi nedreptăţit, du-te
şi la Dumnezeu, şi las’ dacă ţi-a face şi el judecată mai dreaptă decât
aceasta!
Cel cu
două pâni, văzând că nu mai are încotro şovăi, înapoieşte un leu tovarăşului
său, cam cu părere de rău, şi pleacă ruşinat. Cel cu trei pâni însă, uimit de
aşa judecată, mulţămeşte judecătorului şi apoi iese, zicând cu mirare:
— Dac-ar
fi pretutindene tot asemenea judecători, ce nu iubesc a li cânta cucul din
faţă, cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui în veci şi-n pururea la judecată.
Corciogarii,
porecliţi şi apărători, nemaiavând chip de traiu numai din minciuni, sau s-ar
apuca de muncă, sau ar trebui, în toată viaţa lor, să tragă pe dracul de coadă…
Iar societatea bună ar rămâne nebântuită.
Poveşti şi Povestiri,
Editura Facla, Timişoara - 1990.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu