Frumoasa adormită

Frumoasa adormită

de Charles Perrault

            A fost odată pe lumea asta un rege şi o regină.

            De toate aveau regele şi regina aceea, numai copii nu. Şi tare se mai amărau şi se necăjeau ei din pricina asta, de nici cuvinte n-am să vă pot spune cât de amărâţi şi necăjiţi erau.

            Până ce iată că într-un târziu, când îşi pierduseră amândoi orice nădejde, numai ce purcede grea regina şi naşte o fetiţă.

            Puteţi să vă închipuiţi, dar, ce mai sărbătoare a fost la curtea lor, câtări fără de număr, oaspeţilor li s-a făcut poftire la palat şi ce preafrumoase daruri fostau de asemenea pregătite cu acest prilej!…

            Însă cele mai de cinstire şapte locuri la ospăţ rânduite au fost, după cuviinţă, celor şapte zâne-ursitoare care, pe vremurile acelea, se mai aflau încă şi ele trăitoare pe pământ, avându-şi fiecare aşezarea în colţul ei de lume. Cunoscut era de fiecine că, doar bună voie de-ar avea, în putere e oricare din aceste ursitoare a-i hărăzi nou-născuţei câte-o astfel de preţ însuşire, încât nici toate comorile şi averile lumii n-ar putea să-i fie pe potrivă. Şi fiind ele şapte la număr, cum spuneam, mica prinţesă avea a primi din parte-le nu mai puţin de şapte asemenea fermecate daruri.

            Deci pusu-a-au în faţa zânelor, pe masă, cele mai alese tacâmuri: talerele fiind din cele mai gingaş porţelan, cupele din cel mai străveziu cleştar, iar lingurile, furculiţele şi cuţitele din aur curat; şi puse au fost pe masă, în dreptul fiecăreia din ele, şi lăcriţele în care fuseseră păstrate tacâmurile acestea, tot asemeni din aur curat leite şi cu măiestrită migală lucrate.

            Însă iată că tocmai când să-nceapă ospăţul, numai ce văd mesenii că se dau de perete uşile şi intră cea de-a opta ursitoare, cea mai bătrână dintre ele, pe care uitaseră s-o poftească.

            Şi cum să nu uite de ea dacă de cincizeci de ani şi mai bine nu mai ieşise din turnul ei hârca şi demult o socoteau cu toţii printre duşii de pe lume.

            Înfricoşat, pe loc dădu poruncă regele să i se aducă şi ei un tacâm. Iar slugile se-nfăţişară în clipă şi puseră în faţa bătrânei ursitoare toate talerele ce le mai găsiră, din încă mai gingaş porţelan şi cu încă mai măiastră zugrăvitură; şi cupă de cleştar aşijderi i-aduseră. Doar de lăcriţa cea de aur, cu lingura, furculiţa şi cuţitul nu avu parte bătrâna. Căci numai şapte asemenea lăcriţe fuseseră pregătite, câte una pentru fiecare din cele şapte zâne cărora li se făcuse din vreme poftire. Aşa că, în locul celor de aur, bătrânei i se dădu o lingură obişnuită, precum şi o furculiţă şi un cuţit la fel de obişnuite.

            Bătrâna ursitoare se supără foarte, fireşte, cugetând în sinea ei că regele şi regina sunt nişte bădărani amândoi şi că poate chiar într-adins s-au hotărât ei a nu o  întâmpină cu toată cinstea cuvenită. Aşa că împinse cu mânie într-o parte talerul şi cupa din faţă-şi, bodogănind printre dinţi o surdă ameninţare.

            Din fericire, tânăra ursitoare care şedea lângă ea o auzi la timp cum bodogăneşte ea supărată. Şi, temându-se să nu se-ndemne cumva hârca cea bătrână a-i hărăzi micii prinţese cine ştie ce de tot nepriincios cusur, s-o înzestreze c-un năsoi ori c-o limbă lungă, să zicem, de cum se sculară oaspeţii de la masă, tânăra zână se şi repezi fuga-fuguţa în cămara copilei şi s-ascunse acolo după pologul pătucului. Ştia ea, zâna cea tânără, că-n orice ceartă, tot cel cu ultimul cuvânt biruie, şi ţinea ca ei să-i rămâie cea mai de pe urmă urare.

            Iată că veni deci şi clipa cea solemnă: zânele îşi făcură intrarea în cămăruţă şi, una după alta porniră a-i hărăzi copilei darurile-ursitele ce i le chivernisise fiecare.

            Una din zâne îi ură prinţesei să n-aibă seamăn de frumoasă. Cea de-a doua o înzestră cu inimă nespus de gingaşă şi blândă. A treia prezise că va creşte şi va înflori ca un bujor prinţesa, spre bucuria tuturora. A patra îi meni darul danţului, a cincea, glasul ca de privighetoare, iar a şasea îi mai adăugi şi har să cânte, când va creşte, la orişice instrument, cu la fel de fără greş mână.

            Îi veni în sfârşit rândul să cuvânte şi celei mai bătrâne ursitoare. Hârca se plecă de asupra pătuţului, şi, cu capul tremurând, însă mai mult de ciudă decât de bătrâneţe, spuse că prinţesa se va înţepa la deget cu un fus şi dintr-asta i se va trage moartea.

            Înlemniră locului toţi mesenii, auzind ce cumplit dar îi pregătise vrăjitoarea asta rea şi urâcioasă micii prinţese. Şi nimeni nu-şi putu stăpâni lacrimile.

            Dar în aceeaşi clipă se arătă de după polog zâna cea tânără şi rosti cu mare glas:

            — Ştergeti-vă lacrimile, tu rege, şi tu regină! Fiica voastră are să rămână-n viaţă. Ce-i drept, eu nu sunt în putere a face ca vorba odată spusă să se-ntoarcă iar în muţemie. Oricât ar fi de trist, prinţesa va trebui totuşi să se-nţepe la deget cu fusul, însă de murit, ci doar va adormi somn adânc şi va dormi astfel o sută de ani număraţi, până când o va trezi un preafrumos prinţ.

            Făgăduinţa asta mai ogoi întrucâtva durerea regelui şi a reginei.

            Şi totuşi hotărâ regele că tot bine e să cerce a o feri pe prinţesă de năpasta ce i-o prezisese hârca cea rea. Deci cu straşnică poruncă, sortind morţii pe cel ce nu-i va da ascultare, îşi opri el supuşii a mai ţine pe la case furci de tors şi fuse.

            Trecură astfel cincisprezece ani pe-al şaisprezecelea. Şi iată că odată porniră să-şi vadă regele şi regina unul din palatele ce şi-l aveau în afara târgului lor de scaun, luându-şi şi copila cu ei.

            Când ajunseră, prinţesa, curioasă să cunoască mai cu de-amănuntul noul ei lăcaş, şi tot alergând din odaie, răzbătu în sfârşit până sus-sus, în vârful turnului de strajă.

            Acolo, într-o chilioară strâmtă, chiar în cerdăcelul de subt coperiş, şedea cu fruntea-n brâu o băbuţă şi torcea fără de păs lână, căci nici de auzit n-auzise, în chiţimia ei de aici, de a atras strașnica oprelişte domnească.

            — Dar cu ce te-ndeletniceşti matale aici, mătuşică? întrebă prinţesa, care în viaţa ei nu mai văzuse furcă de tors.

            — Torc lână, copila mea, răspunse băbuţa, fără nici măcar prin gând a-i trece că stă de vorbă cu prinţesa ţării.

            — Ah, ce frumos e să torci! se-ncântă prinţesa. Dă-mi voie să-ncerc şi eu, mătuşică, să văd de-oi putea face şi eu ca matale.

            Într-o clipă se petrecură toate, nici n-apucă bine prinţesa să ia în mână fusul, că prezicerea ursitoarei celei rele se şi plini, prinţesa se înţepă la deget şi căzu jos ca moartă.

            Spăimântată, băbuţa prinse să strige lumea în ajutor. Veniră fuga toţi din toate părţile.

            Şi ce numai nu făcură şi de stropit cu apă o stropiră în obraji pe prinţesă, şi de bătut cu palmele peste palmele ei au bătut, şi tâmplele i le-au frecat cu oţet din cel aromatic; dar toate în van au rămas: prinţesa nici nu s-a clintit măcar.

            Au dat fuga după rege. S-a urcat el sus în turn, s-a uitat la copila sa şi pe loc a înţeles că năpasta de care se temură atâta el şi regina s-a săvârşit.

            Ştergându-şi lacrimile, dădu poruncă regele să fie dusă prinţesa în cea mai frumoasă odaie din palat şi să fie culcată acolo pe-un pat cusut numai cu fir de aur şi argint.

           Nu sunt pe lume cuvinte să poată descrie cât era de frumoasă, aşa, adormită, prinţesa. Nu pălise nicicât la faţă. Obrăjorii îi rămaseră rozovi ca trandafirii, iar buzele rumene, ca de coral.

            Adevărat e că ochii îi erau coperiţi strâns de pleoape, dar, de-ţi plecai urechea la pieptul ei, auzeai cum îi tresaltă încet-încetişor răsuflarea. Vasăzică într-adevăr în somn şi nu în moarte era cufundată.

            Aşa că dădu iar poruncă tare regele precum că nimenea să nu cuteze a tulbura somnul prinţesei până nu-i va veni ceasul deşteptării.

            Cât despre zâna cea bună, care-o scăpase pe copilă de la moarte, hărăzindu-i un veac de somnie, se afla călătorită în vremea asta departe-departe, la douăsprezece mii de mile de castel. Însă, cu toate că se afla pornită într-atâta de depărtat olat, pe loc află ea de cele întâmplate, căci în mare grabă veni să i le spună însuşi Spiriduş-gonaciul, călcând câte şapte poşte odată cu ciubotele lui cele fermecate.

            Deci, aflând de nenorocire, zâna făcu îndată cale-ntoarsă. Nici un ceas de vreme nu se scurse şi trăsurica ei cea de foc, trasă de balauri, se şi ivi în preajma castelului. Regele o întâmpină la porţi, tinzând braţul şi ajutându-l să coboare.

            Tot străduindu-se să găsească măcar cât de cât un cuvânt de mângâiere pentru rege şi regină, zâna nu contenea în tot acest răstimp să cugete în sinea ei ce tristă se va simţi prinţesa peste o sută de ani, când se va trezi sărmănica de ea în acest vechi castel şi nu va mai vedea în juru-şi nici o faţă cunoscută.

            Şi pentru a nu se întâmpla astfel, iată ce făcu zâna.

            Cu beţişorul ei cel fermecat, rânde pe rând atinse ea toată lumea aflată la palat, afară de rege şi de regină. Iar de aflat se aflau acolo, precum prea bine înţelegeţi cu toţii, fel de fel de lume: doamne de onoare şi cavaleri ai curţii, guvernante şi cameriste, majordomi şi bucătari, copii de serviciu şi olăcari, oşteni din staja palatului, cămăraşi şi cămărăşiţe, pagi şi lachei.

            Atinse cu beţişorul zâna şi caii din grajdurile regale, ca şi pe rândaşii ce la ţesălau cozile. Nu uită nici de dulăii cei mari ce păzeau curtea şi nici de căţeluşul cel mic şi creţ, pe nume Puff, care se culcuşise la picioarele prinţesei adormite.

            Şi-ntr-o clipită toţi cei atinşi astfel de beţigaşul cel fermecat al zânei adormiră. Adormiră şi ei pentru o sută de ani număraţi, ca să se trezească apoi odată cu stăpâna lor şi ca să urmeze s-o slujească precum o slujiseră şi mai înainte. Adormiră până şi potârnichile şi fazanii din frigarea de pe foc. Adormi frigarea. Adormi şi focul sub frigare.

            Şi toate acestea se săvârşiră, precum spunem într-o singură clipită. Căci îşi ştiu ele, zânele, meşteşugul: doar cât fac ele-un semn cu beţişorul, şi gata-s toate!

            N-au adormit numai regele şi regina. Pentru că într-adins nu se atinse de ei cu beţigaşul zâna, ştiindu-i că au trebi care nicicum nu pot fi amânate pentru o sută de ani.

            Deci, încă o dată ştergându-şi lacrimile, şi-au sărutat ei copila adormită, luându-şi bun rămas, şi au ieşit încetişor din iatacul ei.

            Iar întorcându-se în cetatea de scaun, scris-au ei din nou poruncă către toţi supuşii lor, precum că nimenea să nu cuteze a se apropia de castelul cel vrăjit.

            De altminteri, însă, de prisos le era porunca, pentru că afară de opreliştea asta nu-i mai fu nimănuia cu putinţă a se apropia de porţile castelului. Într-o mică de ceas porniseră a creşte şi se-nălţară de jur împrejur zidurilor atâţia fără de număr pomi şi arbori, mici şi mari, precum şi asemenea sumedenie de tufărişuri şi de bălării, ba ş-atâta încă de cumplit îşi mai încâlciseră cu toţii şi cu toate ramurile, încât nimeni şi nimic n-ar mai fi putut răzbate prin desişul acesta de nepătruns.

            Doar de foarte de departe, şi-ncă tot din vârf de deal numai, abia dacă se mai puteau desluşi prin sihlă crestele cele crenelate ale turnurilor vechiului castel.

            Toate acestea le făcuse zâna pentru ca nimeni, om sau fiară, să nu poată tulbura tihna prinţesei adormite.

            Trecuseră astfel o sută de ani. Mulţi regi şi regine se perindară rând pe rând pe tronul ţării în tot acest veac. Până când iată că într-o bună zi feciorul regelui ce ajunsese să domnească în acea vreme ieşi în codru la vânat. Şi tot umblând el aşa, numai ce vede departe-departe, nălţându-se peste sihlă, turnurile unui castel.

            — Al cui e castelul acesta? Cine trăieşte în el? tot întreba prinţul pe fiece trecător ce i se nimerea în cale.

            Dar nimenea nu-i putea răspunde cât de cât cu rost. Fiecare repeta doar ce auzise şi el de pe la alţii. Unul spunea că n-ar fi fiind pe-acolo decât nişte vechi ruine, de asupra cărora joacă nopţile luminiţe de comori. Altul zicea că nu-s luminiţe acelea, ci că anume acolo şi-ar fi având sălaşul tot soiul de balauri şi şerpi veninoşi. Dar cei mai mulţi se-ncredeau a şti că în castelul acela îşi are aşezarea un uriaş sirep şi mâncător de oameni.

            Nu mai ştia prinţul, ascultându-l, cui să-i dea crezare. Până când s-apropie de el un bătrân ţăran şi, făcându-i cuviincios o plecăciune, spuse:

            — Bunule prinţ, o jumătate de veac îndărăpt, pe când mai eram i aşa un flăcăiandru cum eşti mata acum, fost-am auzit eu de la tatăl meu că în castelul acesta doarme somn neîntrerupt o preafrumoasă prinţesă. Şi-mi mai spunea pe-atunci tata că tot aşa mai are ea a dormi încă o jumătate de veac, până când va veni un nobil şi viteaz tânăr, care o va deştepta.

            Puteţi să vă închipuiţi, cred, ce-a simţit tânărul prinţ la auzul cuvintelor acestora!

            Pe loc a prins să i se zbată inima în piept, încredinţându-l că anume el e acela căruia i-a fost dat norocul s-o trezească din somn pe preafrumoasa prinţesă.

            Fără a mai sta mult pe gânduri, prinţul dete pinteni calului şi-l porni în goană mare drept spre turnurile ce se desluşeau în zare.

            Şi iată-l ajuns în faţa pădurii celei fermecate. Prinţul sări jos din şea şi în aceeaşi clipă arborii cei nalţi şi groşi, tufărişurile cele ghimpoase cu toţi şi toate se dădură în lături, făcându-i cale. Ca pe-o lungă şi dreaptă alee păşi el spre porţile castelului.

            Rămăsese singur prinţul. Nimeni din suita lui nu fusese în stare să-l urmeze. Căci arborii cei seculari, de cum trecu prinţul, din nou se alăturară, în vreme ce tufărişurile îşi reîmpletiră crengile, făcând iarăşi zid în urmă-i. Oricine s-ar fi spăimântat în locul lui, dar prinţul era tânăr şi cutezător. Şi mai era ş-atât de dornic s-o trezească pe frumoasa prinţesă, încât nici cu gândul nu gândi la vreo primejdie.

            Mai făcu el ca la o sută de paşi şi iată-l pătruns în uriaşa curte a castelului. Se uită la dreapta, prinţul, se uită la stânga, şi simţi că-i îngheaţă sângele în vine: de jur împrejurul lui, care culcat, care şezând, care de-a-mpicioarelea, îl împresurau o mulţime de oameni, înveşmântaţi în strai străvechi, nemişcaţi cu toţii, ca încremeniţi de somnul morţii.

            Dar scrutând mai bine feţele cele rumene şi dolofane ale ogrădarilor, prinţul înţelese că nici gând să fie morţi, ci doar dorm somn adânc cu toţii. Şi tot aşa cu toţii îşi mai ţineau încă în mâini cupele, iar în cupe nu secase vinul. Pe semne că-i ajunsese somnul chiar în clipa când se pregăteau să le dea de duşcă.

            Prinţul străbătu curtea, aşternută toată cu lespezi de marmoră, urcă scările şi intră în cea dintâi odaie. Aici, strânşi şirag şi sprijiniţi în halebarde, sforăiau cât îi ţinea pieptul oştenii din straja palatului.

            Un şir întreg de odăi, la fel de strălucit podobite, lasă în urmă prinţul. Şi în fiecare din ele, de-a lungul pereţilor şi în jur de mese văzu sumedenie de doamne gătite şi de cavaleri fercheşi, tot aşa adormiţi cu toţii, care stând, care şezând.

            Şi iată-l în sfârşit ajuns în pragul celei mai frumoase dintre odăile acestea, cu pereţii auriţi şi bagdadia aşijderi toată cu aur leită.

            Trecu pragul, prinţul, şi se opri.

            Pe-un pat cu pologul tras puţintel în lături odihnea o fără seamăn de frumoasă tânără prinţesă, de vreo cinsprezece-şaispreece ani numai, dacă e să nu punem la socoteală veacul ce-l dormise.

            Fără voie, prinţul închise ochii; căci aşa de sclipitor de frumoasă era tânăra prinţesă, încât până şi aurul din jurul ei părea să-şi piardă orice luciu. Apoi, luându-şi inima în dinţi, prinţul se apropie cu pas lin şi îngenunche la picioarele ei.

            În aceeaşi clipă bătu şi ceasul ce li-l hărăzise blânda zână.

            Prinţesa se trezi, deschise ochii şi privi la ursitul ei.

            — Ah, tu eşti, prinţule? rosti ea. În sfârşit! că mult te-ai mai lăsat aşteptat…

            Şi nici n-apucă ea bine a-şi sfârşi cuvântul, că toate în juru-i se deşteptară aşijderi.

            Cel dintâi dădu glas căţeluşul cel mititel, pe nume Puff, culcuşit la picioarele prinţesei. Săltându-se pe lăbuţe, chelălăi subţirel la necunoscut, în vreme ce de afară îi răspundeau cu mare zvoană dulăii cei de pază.

            Nechezară în grajduri caii, porniră să gângure subt streşini porumbeii. Focul porni să duduie şi el în vetre, apoi aşa de cumplită pălălaie înălţă, încât fazanii cei ce n-apucasră bucătarii a-i frige o sută de ani în urmă, pe dată se şi rumeniră.

            Slugile, vegheate de mai-marele trapezarilor, aşterneau de-acum iar masă mare în sala oglizilor. Iar doamnele curtence, în aşteptare, îşi potriveau cârlionţii răvăşiţi de-a lung de o sută de ani şi surâdeau galeş cavalerilor buimăciţi încă de somn.

            În armurărie, oştenii din staja palatului îşi vedeau iar de îndeletnicirile lor, băteau din călcâie şi zăngăneau din platoşe şi arme.

            Iar portarii de la intare, dându-şi în sfârşit de duşcă pocalele, le umplură iară cu vin şi mai abraş, căci de-a lungul a o sută de ani, vinul se făcuse, fireşte, şi mai vechi, deci, după cum se ştie, şi mai bun era acum.

            Întreg castelul, de la stegarul de pe turlă, până-n beciurile cu vinuri, clocoti de viaţă şi vuiet.

            Numai prinţul şi prinţesa n-aveau nimica. Şedeau şi nu se mai săturau să se tot uite unul în ochii celuilalt. Prinţesa uitase că n-a mai mâncat de-un veac, şi nici prinţul nu-şi mai amintea că din zori de când pornise nu mai pusese nici nafură în gură. Patru ceasuri în şir tot şezură ei aşa, vorbindu-şi, şi nici jumătate din câte aveau să şi le spună nu li le spuseră.

            Dar toţi ceilalţi, nefiind îndrăgostiţi, se-nţelege că nu mai puteau de foame. Aşa că, pân-la urma urmelor, cea mai bâtrână dintre doamnele de onoare, nu mai puţin înfometată decât toţi ceilalţi, cuteză să-i spună în sfârşit prinţesei că e aşezată de toţi la masă.

            După cuviinţă, prinţul întinse logodnicei sale braţul şi astfel, mână-n mână, îşi făcură intrarea în trapezărie.

            Prinţesa, strălucit înveşmântată cum era, se privi cu mare plăcere în toate oglinzile, în vreme ce prinţul, binecrescut şi iubitor cum se afla, nu-i mai spuse, fireşte, că croiala rochiei ei a ieşit din modă cu cel puţin o sută de ani în urmă, iar asemenea guleraşe şi mânecuţe nu se mai poartă de pe vremea stră-străbunicei sale.

            De altminteri şi rochia ei de modă veche, tot mai frumoasă rămânea prinţesa decât orişicine pe lumea asta.

            Mirele şi mireasa se aşezară în capul mesei, iar cei mai de vază dintre cavaleri se porniră pe-ntrecute a le pune dinainte tot felul de bucate din vechime, în vreme ce fluierele şi alăutele le mângâiau auzul cu demult uitatele melodii dintr-un veac şi el demult apus.

            Până şi poetul curţii nu se lăsă până nu compuse un nou cântecel, deşi puţin cam demodat şi el, despre o preafrumoasă prinţesă pe-o sută de ani adormită, la mijloc de codru, într-un vechi castel. Cântecul plăcu foarte tuturor celor de faţă, şi de-atunci, cu mic cu mare, toată lumea îl tot cântă, de la ucenicii de bucătar din fund de cuhnii, până la capetele încoronate.

            Iar cei care n-avuseseră glas atunci să cânte, prefăcură cântecu-n poveste. Şi a tot trecut ea, aşa, din dură-n gură, pân-a ajuns şi la noi povestea asta.

 

Basme fermecate

Editura Hyperion, Chişinău - 1991.