Eretele şi porumbeii

Eretele şi porumbeii

de Lev Tolstoi

Un erete se tot lua după porumbei, dar nu izbutea să prindă niciunul. Atunci se gândi la un vicleşug. Veni lângă hulubările, se aşeză într-un copac şi începu să le vorbească porumbeiilor. 

— Am timp liber berechet, le spuse el, iar pe voi vă iubesc. Iată ce trebuie să faceţi: lăsaţi-mă în hulubăria voastră, proclamaţi-mă împărat, iar eu vă voi sluji cu credinţă. Nu numai că n-am să vă obijduiesc, dar n-am să-i las nici pe alţii s-o facă.

Porumbeii se învoiră, îl lăsară pe erete să intre la ei. După ce se văzu instalat în hulubărie, eretele începu astfel să le vorbească:

— Sunt împăratul vostru şi trebuie să-mi daţi ascultare. Înainte de toate, în fiecare zi la masă voi mânca un porumbel.

Şi zilnic sacrifica câte unul din ei. Când se dezmeticiră porumbeii şi se întrebară ce-i de făcut, era prea târziu.

— Nu trebuia să-l lăsăm în hulubărie, asta-i! grăiră ei. Acum nimic nu ne mai poate ajuta.

Povestiri pentru copii,
Editura Tribuna, Craiova - 1992.

Hainele cele noi ale lui Winnie

Hainele cele noi ale lui Winnie

de Teddy Slater

            Winnie tocmai se întorcea vesel și sătul de la stupul din pădure. Deodată îi văzu pe toți prietenii lui care sporovăiau sub un copac.

            ― „Oare ce-or fi făcând aici?” se întrebă Winnie mirat și se apropie de ei, curios să vadă despre ce era vorba.

            Atunci, îi văzu pe toți adunați în jurul unui vulpoi foarte elegant îmbrăcat.

            Vulpoiul deschide geamantanul și le arată lui Winnie și prietenilor săi câteva costume, unul mai elegant ca celălalt.

            ― Haina face pe om! spuse șmecher vulpoiul. Cine poartă un astfel de costum este primit în înalta societate.

            ― „Dacă aș avea un astfel de costum, aș ave și eu o înfățișare mai deosebită!” se gândi cu nostalgie Purceluș.

            ― „Ah! Cât îmi place costumul ăla cu buline!” își spuse în sinea lui Aiurel. „Ar di extraordinar în locul acestui gri mohorât.”

            ― Asta nu e o stofă obișnuită! continuă Vulpoiul. Toate costumele mele sunt făcute dintr-un material fermecat! se lăudă.

            ― Stofă fermecară?! se miră Cucuvea.

            ― Da, răspunse Vulpoiul. Numai cei înțelepți o pot vedea! Pentru prostănaci, materialul este invizibil! Care dintre voi vrea să-i fac astfel de straie fermecate?

            ― Eu! se repezi Winnie. Dar ai ceva pe măsura mea?

            ― Nu, dar îți pot face unul special pe măsura ta și în dungi, ca să pari mai suplu! îl îmbie vulpoiul.

            ― Și cam cât m-ar costa? întrebă Winnie.

            ― Proviziile tale de miere! spuse Vulpoiul fără să stea pe gânduri.

            ― Toată mierea mea pentru un singur costum? se sperie Winnie.

            Când Vulpoiul îi spuse că va fi cel mai frumos ursuleț, dar și cel mai deștept dacă ar purta un astfel de costum, Winnie nu mai rezistă și se învoi, deși cu inima grea.

            În zilele următoare, toată suflarea pădurii îl văzu pe vulpoi la masa lui de croitorie, prefăcându-se că taie și împinge de zor, chiar dacă nimeni nu vedea vreun foarfece sau vreun ac! Toși știau că în curând costumul lui Winnie va fi gata!

            În acest timp, Winnie ăși lustruia cu dragoste borcanele cu miere și își lua rămas bun de la ele. Îi venea așa de greu să se despartă de ele. Îl consola doar gândul că hainele cele noi îl vor face cel mai deștept ursuleț din lume.

            ― „Atunci, voi ști întotdeauna unde mi-am ascuns proviziile de miere!” se gândi el fericit.

            Toată lumea nu vorbea decât despre hainele cele noi ale lui Winnie.

            ― Sunt curios dacă o să le pot vedea se întrebă Tigru, oarecum îngrijorat că nu e îndeajuns de deștept!

            ― Nu știu dacă tu o să le poți vedea! spuse Cucuvea cu dispreț. Dar eu sigur le voi vedea! se făli ea. Doar toată lumea știa cât era de înțeleaptă!

            Purceluș trecu și el din întâmplare pe lângă atelierul Vulpoiului.

            ― Mai am câteva împunsături și costumul lui Winnie e gata! se grozăvi vulpoiul. Crezi că o să-i vină bine? întrebă el ligușitor.

            ― o, da! Sunt sigur că o să-i vină perfect! se repezi Purceluș, deși nici el nu vedea nimic.

            Purceluș fugi acasă, atât de răbit, că era gata să se împiedice de Aiurel, care stătea culcat în mijlocul drumului, cu urechile atârnându-i la pământ.

            ― Da, frumoase haine, spuse Purceluș, Chiar foarte frumoase! adăugă el.

            Noroc că Aiurel nu-și dădu seama cât de încurcat era Purceluș.

            ― „Frumoase sau nu, eu tot n-o să le văd niciodată pentru că nu sunt decât un măgar prost!” își spuse Aiurel cu tristețe.

            Cangurița Kanga și puiul ei Ruf veniră și ei să vadă hainele cele noi ale lui Winnie.

            ― Oh, ce drăguțe sunt! strigă Kanga încântată. mi-ați putea face și mie astfel de straie, domnule Vulpoi?

            ― Dar nu se ve... începu Ruf timid, dar Kanga îl trase iute lângă ea și-i făcu semn să tacă.

            ― Nu înțeleg nimic, mamă! se plânse Ruf. Pe umeraș nu era nici o haină!

            ― Știu că n-ai văzut, oftă kanga, dar, te rog, nu mai pomeni nimănui despre asta! Dacă suntem singurii care nu vedem hainele, probabil că suntem singurii proști din pădure.

            Dar Ruf nu era atât de convins. Îi promise totuși mamei lui că nu va spuse nimănui nici un cuvânt.

            Înainte de a pleca spre vulpoi, Winnie se mai întreabă o dată dacă într-adevăr trebuia sa-i dea vulpoiului toată mierea lui.

            ― Ce-ar fi să îmi păstrez măcar o oală pentru mine? îl întrebă el pe prietenii săi.

            Purceluș scutură din cap hotărât:

            ― Nu! Trebuie să respecți înțelegerea! Doar vei primi în schimb ceva atât de valoros!

            ― Un costum făcut la comandă, din stofă fermecată! sări și Iepure.

            ― Vei fi cel mai deștept și cel mai elegant ursuleț din pădure! îl asigură și Tigru.

            ― Bine, atunci! Să mergem! spuse Winnie, ridicând oalele cu miere.

            Curând, Winnie ajunse la atelier. vulpoiul se tot învârtea în jurul lui Winnie prefăcându-se că îl ajută să se îmbrace cu hainele cele noi.

            ― Stofa asta e atât de ușoară, încât nici n-o simți, nu-i așa? îl întrebă vulpoiul.

           ― Asta așa e! Nici nu le simt! recunoscu Winnie, iar faptul că nu le vedea nici nu i se mai părea acum atât de grozav.

            ― „Bine că mă admiră prietenii mei! Asta-i tot ce contează!” se gândi Winnie.

            ― Vai, cât de elegant ești! spuse Kanga.

            ― Parcă ai fi din înalta societate! îl asigură Purceluș.

            ― Dar nu sunt și deștept și înțelept? întrebă Winnie puțin dezamăgit.

            ― O, ba da! Ești atât de deștept și atât de înțelept! îl asigură Aiurel.

            Nu trecu mult și apăru și obin, care întrebă mirat:

            ― Ce se întâmplă aici: de ca v-ați adunat cu toții?

            ― Winnie are haine noi, dintr-o stofă fermecată! spuse Iepure. nu crezi și tu că îi vin nemaipomenit de bine?

            ― Care haine? întrebă Robin mirat. Winnie are hainele lui obișnuite!

            Deodată, Winnie își dădu seama de crudul adevăr. Vupoiul îl păcălise! Dacă nici măcar Robin, care era atât de deștept, nu=i putea vedea hainele, însemna că ele nu existau!

            ― Și eu i-am dat toată miericica mea! oftă Winnie.

            ― Nu te mai necăji! încercă să-l consoleze Cucuvea. Vulpoiul cel șmecher ne-a păcălit pe toți!

            ― Pe mine, nu! sări Ruf. Eu am știut că hainele nici măcar nu există!

            ― Probabil că ați știut cu toții, dar nimeni n-a vrut să pară mai prost decât ceilalți! îi dojeni Robin.

            ― De fapt, ce înseamnă deștept și înteligent? contină Robin. Voi sunteți atât de buni și de cinstiți și eu vă iubesc așa cum sunteți!

            Apoi îl luă pe Winnie în brațe și-l strânse, tare la piept.

            Îmbrățișarea asta însemna ăentru Winnie mai mult decât toată mierea din lume!

            Era cel mai fericit ursuleț!

Hainele cele noi ale lui Winnie,

Editura Egmont, București-1995.

Winnie și ziua frutunoasă

Winnie și ziua frutunoasă

de Teddy Slater

            Într-o zi frumoasă, Vântul de Vest îi luă locul Vântului de Est, iar lucrurile se tulburară puțin în Pădurea celor o 100 de Stejari.

            Și în acea zi vântoasă, Winnie se hotărâ să meargă la Locul de Gândire. Pe când mergea agale, inventă un cântecel.

O, vântul plesnește periculos,

Copacii freamătă fioros,

Frunzele se scutură vijelios,

Așa că întroadevăr pare că va fi

O zi de-a dreptul furtunoasă!

            De îndată ce ajunse la Locul de Gândire, Winnie se așeză și încercă să se gândească la ceva.

            ― Gândește, gândește, gândește, gândește, gândește, murmură Winnie.

            Dar nu-i venea nimic în minte.

            ― Gândește, gândește, gândește, încercă din nou Winnie, punându-și o mână pe cap ca să-și prindă orice gând care i-ar hoinări prin minte.

            Brusc, Dințișori, ieși din vizuina sa și spuse:

            ― Ce-ai pățit băiețaș? Te doare capul?

            ― Nu, răspunse Winnie. Mă gândesc.

            ― Chiar așa? întrebă Dințișori. Păi, dacă aș fi în locul tău, m-aș gândi cum s-o șterg cât mai repede de-aici. Cred că știi că e Ziua Vântului.

            ―- Ziua Vântului? Da, ai dreptate, răspunse Winnie.

            În sfârșit îi venise o idee și era una bună.

            ― Cred că mă voi duce să urez tuturor „O Zi a Vântului fericită!”, anunță Winnie. Și voi începe cu cel mai bun prieten al meu, Purceluș.

            Purceluș locuia în mijlocul pădurii, într-o casă foarte mare.

            Iar în acea zi furtunoasă, el mătura frunzele căzute în fața ușii. Tocmai terminase de curățat ultima frunză, când o pală mare de vânt o zburătăci chiar spre el, îngrămădindu-l și gonindu-l.

            ― Nu mă deranjează frunzele care pleacă... zise Purceluș. Ci cele care vin.

            Zicând acestea, fu luat de vânt și trântit chiar peste Winnie.

            ― „O Zi a Vântului fericită!”, spuse Winnie chiar când vântul îl ridică pe Purceluș de pe picioarele lui roz.

            ― Ei bine, pentru mine nu-i atât de fericită, răspunse Purceluș, înecându-se.

            ― Unde te duci? țipă Winnie, alergând după prietenul său.

            ― Asta mă întreb și eu, răspunse Purceluș. Unde... ?

            ― Și care crezi că este răspunsul? întrebă Winnie, reușind să prindă eșarfa lui Purceluș chiar înainte ca acesta să se ridice prea mult.

            ― Vai, Winnie, mă destram! țipă Purceluș.

            Și chiar așa și era. Sau mai degrabă eșarfa lui se destrăma. Purceluș zbura spre cer ca un zmeu roz legat cu o sfoară verde.

            ― Vai de mine. Vai d-d-de mine, se bâlbâi el, agățându-se de sfoară.

            ― Ține-te bine Purceluș! țipă de jos Winnie.

            Nu peste mult timp, Purceluș zbura deasupra casei Kangăi. Aceasta tocmai sărise afară ca să-și ridice scrisorile.

            ― Ia uite, mami, spuse Ruf, privind din marsupiul mamei sale. Un zmeu.

            ― Nu-i un zmeu, răspunse Kanga. E Purceluș!

            Și înainte să apuce să mai spună ceva. Winnie coborâ în picaj și se opri în fața lor.

            ― O Zi a Vântului Fericită!, Kanga, spuse Winnie. O Zi a Vântului Fericită!, Ruf.

            ― Pot să-l plimb și eu pe Purceluș? întrebă Ruf.

            Dar Winnie și Purceluș fuseseră deja purtați de vânt dincolo de Ruf.

           ― Vai de mine, vai, vai, vai-de-mine-vai-de-mine! striga Purceluș, pe când sărea încolo și-ncoace prin furtună.

            Pe toată mierea! exclamă Winnie țopăind și alunecând pe pământ după Purceluș.

            Când Purceluș își luă în sfârșit inima-n dinți și privi în jos, îl văzu pe Aiurel uitându-se la el. Acesta își repara casa pe care vântul o desfăcuse în bucățele. Tocmai pusese la loc ultimul băț, când Winnie se lovi de casă și o strică din nou.

            ― O Zi a Vântului Fericită!, Aiurel, spuse Winnie.

            Apoi dispăru iar, încă agățat de ce mai rămăsese din eșarfa lui Purceluș.

            ― Mulțumesc că m-ai anunțat, răspunse Aiurel.

            Nu departe de casa lui Aiurel era grădina lui Iepurilă.

            ― A, ce zi minunată pentru recoltat, spuse tare Iepurilă, în timp ce scotea din pământ un morcov mare portocaliu.

            Privind în sus, îl văzu dintr-o dată pe Winnie venind spre el cu viteză mare.

            ― Vai, nu! strigă Iepurilă, dând frenetic din mâini.

            ― O Zi a Vântului Fericită!, strigă Winnie, distrugând un rând întreg de morcovi.

            ― Da, sigur, chicoti Iepurilă când morcovii copți și suculenți căzură direct în roabă.

            Vântul de Vest bătea din ce în ce mai tare. Și nu peste mult timp Purceluș fu aruncat chiar în fereasta Cucuvelei.

            Zgomotul loviturii o trezi pe Cucuvea dintr-un somn liniștit.

            ― Cine e? spuse ea, deschizându-și ochii ritunzi. Cine e?

            ― Eu sunt, răspunse Purceluș. T-t-te rog, mă lași să intru?

            ― Măi să fie, spuse Cucuvea cu ochii mai rotunzi ca niciodată. Cineva l-a lipit pe Purceluș de fereastra mea.

            Chiar atunci apăru și fața lui Winnie de după Purceluș, iar Cucuvea îi invită pe amândoi înăuntru. Winnie și Purceluș se așeză confortabil în sufrageria primitoare a Cucuvelei.

            ― Am dreptate când spun că-i o zi de-a dreptul furtunoasă? întrebă Cucuvea.

            ― O, da. Bine că mi-ai amintit. O Zi a Vântului Fericită, Cucuvea, răspunse winnie, privind înfomentat borcanul mare cu miere de pe masă.

            ― Ziua Vântului? țipă Cucuvea, în timp ce vântul îi fluiera prin casă. Prietene, n-aș spune că este chiar O Zi a Vântului. Ci mai degrabă o adiere blândă.

            ― Scuză-mă, Cucuvea, dar mai este miere în borcanul acela? întrebă Winnie să se facă auzit prin vântul care urla.

            ― O, da, desigur, răspunse Cucuvea. Ia, te rog.

            Cât timp Winnie se întinse repejor după borcanul cu miere, pe care vântul tocmai îl vărsase pe masă, Cucuvea povesti mai departe.

            ― Dup cum spuneam, asta este doar o adiere blândă în coparație cu taifunul din șaizeci și șapte. Sau era șaptezeci și șase? mormăi Cucuvea, scărpinându-se în cap. Mă rog, nu mai contează. Îmi amintesc bine de taifun. Era în anul în care mătușa mea, Clara, s-a dus în vizită la vărul ei. Vărul ei nu numai că era înzestrat cu o voce foarte frumoasă, dar...

            Și, neluând în seamă vântul năbădăios care umbla prin casă, Cucuvea continuă să le povestească prietenilor despre vărul mătușii Clara. Nu păru să observe cânt ceștile de cafea căzură zdrăngănind pe podea. Și de-abia se opri puțin când vântul îl duse pe Purceluș întâi afară și apoi înăuntru. Cucuvea termină povestea numai când întreaga casă se prăbuși peste ei.

            Imediat ce Christopher Robin află tărășenia, se grăbi să ajungă la locul dezastrului.

            ― Ce păcat, spuse Christopher Robin, când văzu în ce hal era casa Cucuvelei. Nu cred că o vom mai putea repara.

            ― Părerea mea este că, dacă o casă arată așa, este timpul să-ți găsești alta, spuse Aiurel.

            Apoi clătină din cap și spuse:

            ― Ar putea dura o zi sau două, dar nu te îngrijora, Cucuvea, îți voi găsi alta nouă.

            ― Bine, răspunse Cucuvea, așezându-se în balansoar. atunci voi avea destul timp să vă povestesc despre unchiul meu Clyde...

            Zis și făcut. Cucuvea povesti până când ziua furtunasă se trasformă într-o noapte furtunoasă.

            Pentru Winnie, noaptea se dovedi a fi una neliniștită, plină de zgomote oarecum ciudate. În special unul pe care nu-l mai auzise până atunci:

            ― Rrrrrrrrrr!

            Nu era mormăit. Nu era bombănit. Nu era nici mârâit. Dar oricear fi fost, venea direct din fața ușii lui Winnie.

            ― Tu ești, Purceluș? strigă Winnie, dar nu primi nici un răspuns.

            ― Aiurel? încercă iar Winnie.

            Și apoi:

            ― Christopher Robin?

            Pentru că nu primi nici un răspuns, ursulețul coborâ din pat și se duse să verifice. Fiind un urs destul de prostănac, se hotărâ să invite noul sunet să intre.

            ― E cineva? spuse el, deschizând ușa de la intrare.

            Deodată, o creatură mare și săltăreață năvăli înăuntru și-l lăsă pe Winnie lat la podea.

            ― Rrrrrrrrrr! Salut, spuse creatura de pe pieptul lui Winnie. Eu sunt Tigru.

            ― O, răspunse Winnie, privind fața zâmbitoare a lui Tigru. M-ai speriat.

            ― Bineînțeles, zise ci blândețe Tigru. Toată lumea se sperie de tigri. Tu cine ești?

            ― Eu sunt Winnie de Pluș, răspunse Winnie.

            ― Aha, și ce-i ăla un Pluș? întrebă Tigru.

            ― Stai pe unul, îl informă Winnie.

            Fără un civânt, Tigru se dădu jos de pe Winnie, întinse o labă și spuse:

            ― Bucuros de cunoștință. mă cheamă Tirgru. T-i-g-r-u. Se citește Tigru.

            ― Dar ce-i ăla Tigru? întrebă încurcat Winnie.

            Fără să se oprescă nici o secundă, Tigru răspunse mândru:

Cel mai minunat lucru despre Tigri

Este că Tigrii sunt un lucru minunat

Coama lor e din gumă

Spatele e pentru săltat

Țopăie, atacă, se reped, se bat,

Ura, ura, ura, ura, ura

Dar cel mai minunat lucru despre Tigri

Este că eu sunt unicat!

            Și, ca să-și susțină punctul de vedere, Tigru țopăi în jurul camerei în vârful cozii lui săltărețe, repetând:

            ― Sunt unicat! Sunt unicat! Sunt unicat!

            ― Dacă tu ești unicat, ăla de-acolo ce e? întrebă Winnie, arătând spre imaginea din oglindă.

            ― Ce creatură ciudată, spuse Tigru. Uită-te la ochișorii ca mărgelele, la pielea ridată și la pijamalele caraghioase!

            Winnie încuviință și zise:

            ― Am impresia că-i un alt Tigru.

            Tigru se hotărâ să schimbe subiectul.

            ― A, ți-am spus că mi-e foame?

            ― Nu cred, răspunse Winnie.

            ― Ei bine, îți spun acum, spuse Tigru. mi-e foame.

            ― Sper că nu vrei miere, zise Winnie, privind îngrijorat către borcan.

            ― Mamă, miere! strigă Tigru. Asta le place cel mai mult tigrilor.

            ― Mi-era teamă de asta, răspunse Winnie, iar Tigru sări pe neașteptate lângă masă, înșfăcă borcanul cu miere și-și băgă laba înăuntru.

            ― Mmmm, spre Tigru, vârându-și laba plină de miere în gură. Bleah, zise după ce înghiți ce-avea în gură.

            ― Tigrilor nu le place mierea, îngăimă el. Chestia asta lipicioasă e bună numai pentru efelanți și nestăvuici.

            ― Adică pentru elefanți și nevăstuici, îl corectă Winnie.

            ― Asta am și spus. Efelanți și nestăvuici, răspunse Tigru.

            ― Și ce fac acești efe...la...la...alfefe...lanți? întrebă Winnie.

            ― A, nimic special, răspunse nonșalant Tigru. Doar fură miere. Și, zicând aceasta, țopăi către ușă și dispăru în noapte.

            Dintr-o dată, Winnie rămase singur... Sau poate nu?

            Avea un sentiment teribil că măcar un efelant, sau poate o nestăvuică, bântuia pe afară. Așa că ferecă ușa și își luă pușca, hotărât să păzească mierea.

            Ceas după ceas, Winnie  continuă să stea de pază până când noaptea furtunoasă se trensformă într-o noapte ploioasă. Fulgerele luminau. Tunetele bubuiau. Și, undeva între tunete și fulgere, Winnie adormi.

            Și visă că  era înconjurat de efelanți și nestăvuici de toate formele și mărimile. Unii erau negri, alți erau maro.

            Unii erau sus, alții erau jos. Unii aveau pătrățele, alții dungi. dar toți aveau ceva în comun: vroiau să-i fure mierea!

            Pe când Winnie își ținea strâns borcanul cu miere, unul dintre efelanți se trasformă într-o stropitoare și începu să-l împroaște cu apă. Picăturile reci se revărsară asupra lui Winnie, udându-l din cap până-n picioare.

            Se trezi brusc, dar efelanți și nestăvuicile dispărură. Numai apa rămăsese. era deja până la genunchii ursulețului și curgea din tavan.

            Ursulețul ajunse cu greu în celălalt capăt al camerei, la oglindă. După ce studie ursul ud din oglindă, întrebă:

            ― Și la tine plouă?

            Și, fără să aștepte vreun răspuns, zise:

            ― Da, și la mine plouă.

            De fapt, ploua în toată Pădurea celor O 100 de Stejari. Ploaia cădea, cădea, cădea, iar râul creștea, creștea, creștea, atât de mult încât ieși din matcă și ajunse până în patul lui Purceluș.

            Săracul Purceluș era îngrozit. Cu toată apa învolburată din jurul său, înșfăcă o bucată de hârtie și un creion și mâzgăli la repezeală: AJUTOR! P...P...PURCELUȘ (EU). Apoi puse mesajul într-o sticlă și o aruncă pe fereastră drept în râul năvalnic.

            Ploaia continua să cadă, iar Purceluș încercă să o strângă într-un vas mare de fier. Dar vasul nu era, bineînțeles că nu era!, destul de mare pentru toată apa.

            Plutind pe un scaun de lemn, Purceluș continuă să strângă apa și astfel ajunse la ușă.

            Între timp, Winnie se descurca și el destul de greu. Reușise să salveze 10 borcane cu miere și se așezase pe craca unui copac, mult deasupra râului. Mai mult decât gata de masă, Winnie își băgase capul într-unul dintre borcane. Dar, în timp ce încerca să-și soarbă cina, râul se dovedi cel care îl sorbi pe Winnie, care căzu de pe cracă drept în apa învolburată. Întors invers, cu capul înțepenit în borcanul cu miere, Winnie se trezi purtat de curent.

            Pădurea celor O 100 de Stejari se inunda din ce în ce mai tare. dar apa nu reuși să ajungă și până la casa li Christopher Robin, unde se adunase toată lumea. Adică toată lumea în afară de Purceluș, Winnie și Aiurel.

            În toiul agitației, Aiurel se încăpățână să găsească o casă nouă pentru Cucuvea.

            În timp ce Aiurel era în căutare de case, Ruf făcu o descoperire importantă.

            ― Priviți! spuse el. Am găsit o sticlă și are ceva înăuntru.

            ― Este un mesaj, anunță Christopher Robin. Zice: Ajutor! P...P...Purceluș (Eu).

            Întrocându-se către Cucuvea, zise:

            ― Trebuie să zbori către casa lui Purceluș și să-i spui că-l von salva.

            Așa că Cucuvea zbură deasupra râului și văzu jos două obiecte mici. Unul era micul Purceluș, prins într-un vârtej. Iar celălalt era Winnie, care plutea dus de curent, cu capul încă înțepenit în borcanul cu miere.

            ― Vai, Cucuvea, spuse Purceluș. N-aș vrea să mă p-p-plâng, dar mi-e tare f-f-frică.

            ― Curaj, micule Purceluș, îl sfătui Cucuvea. Capul sus și toate celelalte.

            ― E destul de greu să fii c-c-curajos când ești un animal atât de m-m-mic, răspunse Purceluș.

            ― Atunci, ca să nu te mai gândești la întâmplarea aceasta nefericită, o să-ți spun o anecdotă amuzantă, se oferi Cucuvea. Este despre un văr mai îndepărtat...

            Cucuvea tocmai își începuse povestea, când Purceluș țipă.

            ― Scuză-mă, Cucuvea, dar cred că vom da peste o cădere rapidă de apă, o cădere bruscă de apă, o c-cascadă foarte mare!

            ― Te rog, spuse Cucuvea, ridicându-se o aripă în semn de avertisment. Fără întreruperi.

            Dar Purceluș era deja purtat de curent. Și imediat căzu în cascadă, urmat îndeaproape de Winnie de Pluș.

            Cu capetele înainte, cei doi prieteni se rostogolească înspre torent, jos, jos, jos, până când aterizară într-un

            ― A, aici erai, Winnie, spre Cucuvea, când acesta se cocoță pe scaunul lui Purceluș. Acum voi continua povestea.

            Din fericire pentru Winnie, Cucuvea nu mai avu timp să termine povestea, pentru că plutiră repejor către malul lacului, unde îl așteptau Chrispopher Robin și ceilalți.

            ― Winnie! strigă Christopher Robin, ridicându-l de pe scaun.

            Slavă Domnului că ești sănătos. Dar unde e Purceluș?

            Dintr-o dată ceva apăru de sub scaun. Era borcanul cu miere al lui Winnie.

            ― A-a-aici sunt, răspunse Purceluș din borcan.

            ― Winnie! strigă Christopher Robin. L-ai salvat pe Purceluș.

            ― Da? întrebă Winnie.

            ― Da, răspunse Christopher Robin, mângâindu-l pe Winnie pe cap. Și a fost un lucru foarte curajos. Ești un erou!

            ― Sunt? întrebă Winnie.

            ― Da, răspunse Christopher Robin. Și de îndată ce se termină inundația, voi da o petrecere în cinstea ta.

            Nici nu începuse bine petrecerea lui Winnie, când apăru Aiurel, târându-și picioarele.

            ― Am găsit o casă pentru Cucuvea, spuse el.

            ― Bună treabă, Aiurel! strigă fericită Cucuvea. Pot să te întreb și unde este?

            ― Hai cu mine să-ți arăt, răspunse Aiurel.

            ― Toată lumea î urmă pe Aiurel. Dar mare le fu mirarea să vadă că nouă casă a Cucuvelei era de fapt...

            ...casa lui Purceluș!

            ― De ca ne-am oprit aici? întrebă Christopher Robin.

            ― Asta este noua casă a Cucuvelei, spuse mândru Aiurel. Ce credeți?

            Nimeni nu scoase un cuvânt. Apoi Christopher Robin spuse.

            ― Este o casă foarte frumoasă, Aiurel, dar...

            Iar Kanga spuse:

            ― Este o casă foarte frumoasă, dar...

            ― Este cea mai frumoasă casă din lume, oftă Purceluș, cu ochii plini de lacrimi.

            Spune-le că este casa ta, Purceluș, șopti Winnie.

            Dar Purceluș nu putu să o dezamăgească pe Cucuvea.

            ― Nu, răspunse el, Această casă este, se smiorcăi, a bunei noastre prietene Cucuveaua.

            ― Dar, Purceluș, îl întrebă Iepurilă, tu unde vei locui?

            ― Păi..., răspunse Purceluș, c-cred că, își trase nasul, voi l-locui...

            ― Cu mine, întrerupse Winnie, luându-l de mână pe Purceluș. o să locuiești cu mine, nu-i așa Purceluș?

            ― Cu tine? întrebă Purceluș, ștergându-și lacrimile. o, mulțumesc, Winnie. Bineînțeles că da.

            ― Purceluș, ai făcut un lucru extraordinar, spuse Christopher Robin, luându-l de cealaltă mână.

            ― Un lucru curajos, vorbi și Iepurilă.

            Iar atunci, Winnie îi veni o a doua idee bună în două zile.

            ― Christopher Robin, întrebă el, putem să transformăm petrecerea unui erou într-una pentru doi eroi?

            ― Bineînțeles că putem, urs bătrân și prostănac, spuse acesta. Zis și făcut.

            Ursulețul era un erou pentru că-l salvase pe Purceluș, iar Purceluș era erau pentru că-i oferise Cucuvelei casa lui mare dintre fagi.

            Ca să sărbătorească aceste fapte curajoase și generoase, toată lumea se adunase în jurul eroilor strigând: Hip, Hip, Uraaa, pentru Purceluș și Winnie.

            Apoi îi așezară pe Winnie și pe Purceluș pe o pătură și-i aruncară în sus, sus, sus, înspre cerul albastru și senin.

Winnie și ziua furtunoasă,

Editura Egmont, București-2006.