Zâna munților

Zâna munților

de Petre Ispirescu 

            A fost odată un împărat foarte viteaz; toate împărățiile de prin prejurul împărăției sale îi cerea sfaturi: atâta era de drept și înțelept. Când se isca sfadă între dânșii, la acest împărat mergeau mai întâi la judecată și, cum zicea el, așa se și făcea, fiindcă era judecător drept și iubitor de pace. Când fu aproape de bătrânețe îi dărui Dumnezeu un fecior. Nu se poate spune câtă bucurie simți împăratul când a văzut că dobândi un moștenitor. Toți împărații vecini i-au trimis daruri. Ei nu mai puțin se bucurau că vecinul lor, care îi ajuta cu sfaturi și povețele lui cele de mult folos, a dobândit fecior.

            După ce se mări, îl puse de învăță carte. El era așa de silitor, încât se mirau dascălii de dânsul cum de învață așa repede. Ceea ce învăța ceilalți copii într-un an, el învăța numai într-o săptămână. Ajunsese să nu mai aibă dascălii ce să-i dea să învețe. Iară tată-său scrise carte împărătească la niște filosofi vestiți ca să vie să ispitească cu învățăturile lor pe fiul său.

            La curtea acelui împărat se afla pe atunci un vânător vestit; și, până să vie filosofii cei vestiți, împăratul dete pe fiu-său acestui vânător ca să-l învețe meșteșugul său.

            După ce veniră filosofii, învăță și de la dânșii câte în lună și în soare. Bucuria tatălui său era așa de mare unde vedea că fiu-său are să fie procopsit ca nici unul din fiii de împărați, încât se uita la dânsul ca la soare. Iară el de ce se mărea d-aia se făcea mai cu minte și mai frumos. În toată împărăția lui și a vecinilor lui împărați, altă vorbă nu era decât de înțelepciunea și frumusețea acestui fiu de împărat.

            N-ajunsese să-și răsucească mustăcioara și foile de zestre curgeau de la fel de fel de împărați, care voiau să-și dea fetele după dânsul, dară el nu voia să se însoare așa de tânăr.

            Într-una din zile mergând la vânătoare, văzu o turturică, care tot sărea înaintea lui; lui îi fu milă să o vâneze; el căuta vânaturi mari, fiindcă nu se temea de primejdii; era vânător meșter și viteaz. În cele din urmă, dacă văzu și văzu că tot îi sărea în cale, întinse arcul și dete cu o săgeată. El se miră prea mult cum de nu o putu omorâ el, care era așa de bun vânător, ci o răni puțin în aripă, care, așa rănită, se duse de nu o mai văzu. Cum se duse turturica, simți, nu știu cum, nu știu de ce, că îi tâcâia inima.

            După ce se întoarse acasă, era tot mai galeș. Împăratul văzând că tânjește fiu-său cu sănătatea, îl întrebă ce are, iară el răspunse că n-are nimic.

            Turturica aceea era Zâna Munților care se îndrăgostise de frumusețea lui. Ei nu-i venea la socoteală să se arate lui aievea, ca să-i dea pricină, și d-aia se făcuse turturică și îi tot sărea în cale. Nu știa însă cum să facă, cum să dreagă, ca să se cunoască cu fiul împăratului.

            Peste câteva zile de la întoarcerea feciorului de împărat de la vânătoare, o femeie săracă veni la curtea împărătească să se bage slujnică și, fiindcă tocmai era trebuință de o găinăreasă, o primi.

            Curățenia și buna îngrijire ce da găinilor și tuturor paserilor de la cotețele împărătești ajunsese de poveste. Împărăteasa era așa de mulțumită, încât în toate zilele spunea împăratului câte o vorbă bună pentru bărbăția acestei femei tinere, dară săracă. Ea și începuse a se gândi la norocirea bietei femei. Fiul împăratului auzind atâtea vorbe frumoase despre găinăreasă, voi să o vază și el. Într-o zi, când împărăteasa se duse să cerceteze găinile și să vază de cotețe, merse și fiul său cu dânsa.

            Găinăreasa, cum văzu pe fiul de împărat, își aruncă ochii asupră-i cu o căutătură așa de mângâioasă și așa de plină de dragoste, dară cu smerenie, încât feciorul de împărat se fâstâci oarecum, dară își ținu firea. Simți că obrajii îi arde, o sudoare rece îl trecu, și inima începu să-i tâcâiască, de părea că o să-i spargă pieptul. El însuși nu-și putea da seama că ce poate să fie istoria asta. Plecă ochii în jos, nu zise nici cârc, și se întoarse acasă.

            Toată curtea împărătească lua în nume de bine pe această găinăreasă, pentru vrednicia și curățenia ei. Ea se purta cu toate slugile cu bunăcuviință, și nimeni nu cuteza să-i zică nici dă-te mai încolo, pentru că ea nu le da prilej de glumă.

            Într-acestea un fiu al unui împărat vecin, însurându-se, a fost poftit la nuntă și pe acest împărat cu toată curtea lui. Împăratul plin de bucurie merse la acea nuntă și luă cu dânsul și pe împărăteasă și pe fiul său.

            În ziua aceea, când era cununia fiului de împărat, la nunta căruia merse acest împărat cu feciorul său, găinăreasa se ceru și ea de la vătaf să o lase și pe dânsa să se ducă la preumblare. Vătaful, cam râzând, îi zise: "Ce-i trebuie chelului? Tichie de mărgăritar". Apoi o lăsă. Iară ea, înghițind înfruntarea, nu zise nimic și plecă.

            Împăratul era vesel peste măsură văzând că din atâți feciori de împărați și domni al său se deosebea prin istețimea, boiul și înțelepciunea lui. Toate fetele de împărat ar fi voit să joace lângă el în horă. Când, deodată, vine la nuntă o fată îmbrăcată în niște haine cum nici una din fetele de împărat nu avea.

            Cosițele ei împletite cu meșteșug și date pe spate îi atingeau pulpele și ea era așa de bine făcută, încât ochii tuturor rămase la dânsa. Ea cum veni, nici una, nici alta, se prinse lângă feciorul de împărat și numai lângă dânsul juca până către seară.

            Vorbiră, râseră, își povestiră fel de fel de lucruri, dară cam pe sub mână, fiindcă-i era rușine feciorului de împărat să râză și să vorbească așa înaintea tătâne-său și apoi toți fiii de împărați își dau coate, căci băgaseră de seamă că necunoscuta tot lângă el juca.

            Feciorul de împărat nu mai era al său. Se mira însuși de schimbarea ce simțea într-însul, dară nu cuteza să spuie nimănui. El își pusese în gând ca, la hora din urmă ce va juca, să întrebe pe această necunoscută cine era, de unde venea, de este fată ori măritată, și se gândea că de n-ar avea bărbat să o ceară de nevastă. Când, pieri ca o nălucă.

            Feciorul de împărat rămase ca un zăpăcit. Se întoarse acasă, dară cu gândul era tot la dânsa. Tată-său, văzându-l tot pe gânduri și trist, nu știa ce să-i mai facă să-l înveselească oarecum. Când iată că-l poftesc la altă nuntă de împărat, unde se și duse cu împărăteasa și cu fiul său.

            Ca și la cealaltă nuntă feciorul de împărat jucă cu fata cea necunoscută și frumoasă, care venise și la această nuntă și se prinse în horă lângă dânsul. După multe întrebări, află de la dânsa că ședea tocmai înspre partea aceea, încotro era împărăția tatălui său, doară căci nu-i zisese că șade chiar la dânsul. Atunci fiul de împărat îi făgădui să o ducă acasă, dacă era singură, și ea priimi. Însă tocmai când era să se spargă nunta, ea pieri de lângă dânsul din horă.

            Se întoarseră deci acasă împăratul și cu ai lui, însă fiul lor se topea d-a-n-picioarele și nimeni nu știa din ce pricină. Deși se făcuse vâlvă că feciorul de împărat este îndrăgostit cu o zână, el însă se apăra înaintea tatălui său că nu știe la sufletul său nimic. Toți vracii și cititorii de stele se adunaseră și nimeni nu știu să-i ghicească răul de care suferă. Unul dintr-înșii zise că e teamă să nu dobândească lipici.

            Într-aceasta împăratul fu poftit la o altă nuntă de împărat, unde nu voi să se ducă, fiindcă inima lui nu era de veselii, ci se îngrija mai mult de fiul său. Dară dacă văzu că fiul său atâta stăruiește, îi făcu voia. Acesta porunci la niște credincioși ai săi ca să aibă pregătit la îndemână câteva cazane cu smoală, să le fiarbă în ziua nunții și când va înseara să aștearnă pe drum smoală. După ce puse la cale toate astea, se duse la nuntă.

            De cum începu hora, fata cea frumoasă și necunoscută veni ca din senin, și iară se prinse lângă dânsul.

            De astă dată era gătită și mai frumos, avea niște haine de la soare te puteai uita, dar la dânsa, ba. Juca feciorul de împărat și se uita la dânsa ca la un cireș copt. Și de astă dată o întrebă și ea îi tot răspunse cam în doi peri. Îi făgădui și acum că se va lăsa să o ducă acasă.

            Când făcu seară la hora cea mai din urmă, pieri ca o măiastră de lângă dânsul.

            Nu se poate spune cât de mult se mâhni el; căzu la pat și zăcea, fără să-i poată ajuta cineva. Tată-său ar fi dat nu știu cât aceluia ce ar fi putut să-i tămăduiască copilul. Când iată credincioșii lui veniră cu un condur. Măiastra, dacă se nomoli în smoală, mai bine lăsă condurul acolo decât să întârzie.

            Atunci feciorul împăratului trimise pe credincioșii lui să umble din casă în casă, și să puie pe toate femeile să se încalțe cu acel condur, și la care s-o potrivi, aceea să fie soția lui. Tată-său se învoi și el la această hotărâre. Se duseră deci, credincioșii lui, ocoliră toată împărăția, cercară toate femeile condurul, și la nici una nu se potrivi.

            Auzind feciorul de împărat una ca aceasta se îmbolnăvi și mai rău. Apoi porunci ca să încerce și femeile din curtea împărătească. La nici una nu se potrivi. Nu mai rămase decât găinăreasa, pe care o uitaseră; dară împărăteasa, aducându-și aminte de dânsa, îi porunci să se încalțe și ea cu condurul. Când îl trase la călcâi, pare că fu de acolo. Era turnat pe piciorul ei. Ea începu a se văicăra și a tăgădui că nu era condurul ei. Feciorul de împărat cum auzi, porunci să i-o aducă, și cum o văzu strigă:

            – Asta este, mamă.

            Ea, deși tagăduia, dar întețită de rugăciunile împăratului, ale împărătesei și ale fiului lor, în cele din urmă mărturisi că ea este stăpâna condurului.

            După ce îi povesti că este zână măiastră, că îl îndrăgostise de când îl văzuse la vânat, că el rănise o turturică, și că acea turturică era ea, și dacă nu s-a arătat lui așa cum este a fost că, de va lua de bărbat un om de pe pământ, toată puterea ei piere. Mai spuse că, spre a-l putea vedea mai adesea, intrase găinăreasă la dânșii și că tot ce ea făcuse era numai pentru dragostea lui.

            După aceea ieși la scară, bătu de trei ori în palme, și iată o cărucioară, fără să fie trasă de cai, veni; ea își luă zestrea numai de scumpeturi dintr-însa, apoi, curgându-i șiroaie de lacrămi din ochi se întoarse și zise feciorului de împărat:

            – Iată, pentru dragostea ta, mă lepăd de puterea mea cea măiastră, numai și tu să mă iubești, precum te iubesc și eu.

            Dete drumul cărucioarei și rămase lângă fiul împăratului, carele în scurt timp se făcu sănătos. Apoi făcu o nuntă d-ale împărăteștile și după moartea tatălui său, rămaseră ei în scaunul împărăției, și domnesc și astăzi dacă nu vor fi murit.

            Încălecai p-o șea și spusei poveastea așa.

Povești nemuritoare,

Editura Ion Creangă, București-1997.

Motanul încălţat

Motanul încălţat

de Charles Perrault

            Murind odată un morar, lăsă moştenire celor trei fii ai săi doar puţinul ce-l avea: moara măgarul şi-un motan.

            Fraţii împărţiră pe loc moştenirea: cel mai mare îşi luă moara, cel mijlociu măgarul, iar mezinului îi dădură motanul.

            Foarte se întristă fratele cel mai mic, văzând cu ce prost odor s-a ales el drept moştenire.

            — Fratii mei îşi pot dobândi cinstit bucăţica lor de pâine, dacă-şi vor duce viaţa împreună, spuse el, dar eu, după ce-mi voi mânca motanul şi-mi voi coase din blăniţa lui o prereche de mănuşi, ce-mi mai rămâne să fac decât să mor de foame?

            Motanul auzi vorba stăpânu-său, dar nu se supără pe el.

            — Nu te necăji, stăpâne, rosti el cât putu mai cu destoinicie, mai bine dă-mi un sac şi-o pereche de botfori, ş-ai să vezi tu atunci că nu te-ai ales chiar cu aşa prost odor cum crezi.

            Nu prea crezu el, stăpânul, în vorbele acestea ale Motanului său, dar pe dată îşi aduse aminte de unele năzdrăvănii ale lui şi-şi zise: “Cine ştie poate-ntr-adevăr să-mi fie şi el de folos cu ceva!”

            Cum primi Motanul cele cerute de la stăpânul său, într-o clipă îşi încălţă botforii, umplu sacul cu varză, îl aburcă în spate şi-o porni spre pădure, unde ştia el că s-au plodit o mulţime de iepuri din cei de muscă.

            Ajungând la pădure, se ascunse în nişte tufărişuri şi rămase în aşteptare: poate vreun iepuraş mai tinerel şi prost are să vină să se vâre-n sac, la varză.

            Şi n-apucă el a se tăinui bine, că-i şi căzu pleaşca: un iepuraş mai micşor şi-ncrezător încă îi intră în sac. Ca fulgerul se repezi Motanul şi legă bine-bine la gură sacul. Apoi, foarte mândru şi mulţumit că i-a fost cu-atâta spor vânatul, porni Motanul spre curetea regelui şi ceru să i se dea voie să-şi facă intrarea la măria-sa.

            Intrând în iatacul regelui, Motanul se opri, făcu o plecăciune şi spuse:

            — Mărite rege! Marchizul de Carabas (aşa-i trecu lui prin cap în clipa aceea să-l boteze pe stăpânu-său) mi-a poruncit să-ţi înfăţişez plocon de la domnia-sa iepuraşul acesta.

            — Mergi de-i spune stăpânului tău că sunt foarte mulţumit de ploconul ce-mi trimite şi-l mulţumesc frumos, răspunse regele.

            Motanul se-nchină cuviincios şi plecă de la palat.

            Altă dată se tăinui el în câmp, într-un lan de grâu, şi-şi deschise iar sacul, în care pusese altă momeală.

            Şi când se prinseră în sac două prepeliţe, Motanul se grăbi să i le ducă iar regelui. Primind cu plăcere şi prepeliţele, regele dădu poruncă cuparilor să-l cinstească pe Motan c-un pocal de vin din partea sa.

            Şi tot aşa, două ori trei luni în şir i-aduse mereu Motanul fel de fel de vânat regelui ca din partea Marchizului de Carabas.

            Odată, aflând Motanul că regele plănuieşte să facă o plimbare cu şareta pe malul râului, împreună cu fiica sa, cea mai frumoasă prinţesă de pe lume, veni tulburat foarte la stăpânul său şi-i spuse:

            — Acu-i acu, dacă asculţi de mine şi de astă dată, fericit vei fi câte zile-i mai avea. Mergi de te scaldă azi la râu, în locul ce ţi l-oi arăta eu, iar de celelalte n-ai grijă, am să fac eu ce-am să fac!

            Îi dădu stăpânului şi de astă dată ascultare Motanului şi se duse la râu, deşi nu se putea defel dumeri cu ce i-ar putea fi de folos asemenea izvodeală.

            Aşa fiind, se afla el tocmai la scăldat când trecu pe-acolo şareta regelui.

            Iar Motanul, care sta la pândă, cum văzu că s-apropie alaiul, porni să strige cât îl ţinea pieptul:

            — Săriţi! Săriţi! Că se-neacă Marchizul de Carabas!

            Auzind strigătele, regele îşi scoase capul pe fereastra şaretei, îl recunoscu pe Motanul care i-aduse de-atâtea ori vânat la masă şi porunci slugilor să-i sară cu grăbire într-ajutor Marchizului de Carabas.

            Iar în răstimpul cât îl scoteau slugile din apă pe marchiz, Motanul, se apropie de şaretă şi-i povesti regelui precum că, pe când se scălda stăpânu-său, nişte hoţi i-au răpit veşmintele, cât nu s-a străduit el, Motanul, să-i oprească şi cât n-a strigat el în gura mare: “Săriţi, hoţii! Săriţi, hoţii!”

            La drept vorbind, chiar el, pârdalnicul, i-ascunse lui stăpânu-său straiele subt un bolovan, pe mal. Regele le porunci curtenilor să meargă şi să-l aducă deîndată marchizului un strai cât mai frumos din propriile sale straie regeşti.

            Iar când se-mbată marchizul, regele îi vorbi cu toată bunăvoia şi-l pofti în şareta sa, să-şi urmeze împreună preumblarea.

            Feciorul morarului era chipeş şi mlădiu, iar în straiul cel regesc încă mai chipeş se făcu, aşa că tânăra prinţesă îl îndrăgi pe dată până-n străfundul inimii.

            Între timp, Motanul, plin de încântare că toate i-au ieşit pe voie, o luă la fugă înaintea şaretei şi cum văzu în luncă nişte cosaşi porni să le strige:

            — Ei, cosaşilor! De nu-i veţi spune regelui, când o trece pe-aici, că toată lunca asta e a domnului Marchiz de Carabas, să ştiţi că nici fărâme o să vă facă!

            Şi-ntradevăr, când ajunse şareta în lunca aceea încântat, regele scoase iar capul pe fereastra şaretei şi-i întrebă pe cosaşi a cui fâneaţă o cosesc ei.

            — A domnului Marchiz de Carabas! răspunseră într-un glas cosaşii, speriaţi de vorbele Motanului.

            — Ah, marchize, ce frumoase lunci ai! făcu regele către marchiz.

            — Într-adevăr, măria-ta! nu-şi pierdu firea marchizul. Bună fâneaţă, şi tare frumoasă iarbă se mai face în fiece an aici către vremea cositului!

            Iar Motanul, luând-o iar înaintea şaretei, văzu într-un lan nişte secerători şi le strigă şi lor:

            — Ei, secerătorilor! Dacă nu-i veţi spune regelui, când v-o întreba, că toate lanurile acestea sunt ale domnului Marchiz de carabas, să ştiţi că nici fărâme are să vă facă!

            Când trecu, deci, pe-acolo regele şi vru să afle ale cui sunt lanurile acestea, tot într-un glas îi răspunseră şi secerătorii, precum îi spuseră cosaşii:

            — Ale domnului Marchiz din carabas, măria-ta!

            Şi iar lăudă regele stăpânirile marchizului.

            Iar Motanul tot alerga aşa mereu înaintea şaretei şi tot da poruncă orişicui îi ieşea în cale că numai astfel să răspundă, încât se minună până şi regele de cât îs de întinse şi bogate cuprinsurile Marchizului de Carabas.

            În sfârşit îşi conteni fuga Motanul în faţa unui preafrumos castel. Iar stăpân peste castelul acela, ca şi peste toate acele lanuri şi fâneţe pe unde trecuse regele, era un fioros Căpcăun, tot atât de fioros pe cât era şi de bogat.

            Aflase de cu vreme Motanul, pe când oblicise şi plănuise el toate, că are Căpcăunul acesta o putere să se prefacă în orice jivină de pe lumea asta, şi se pregătise el şi pentru asemenea încercare. Se înfăţisă deci Motanul în castel la Căpcăun, îi făcu o plecăciune şi-i spuse că nu i-a putut trece pe la poartă fără a-i intra în casă şi a-l întreba de sănătate.

            Căpcăunul, auzind asemenea vorbe, se simţi grozav de măgulit, fireşte. Îi primi pe motan după toată cuviinţa şi cu toată prietenia de care sunt în stare ei, căpcăunii, poftindu-l să şeadă şi să ospeţească aci la el oricât va dori.

            — Am auzit de pe la lume că matale te poţi preschimba, cică, în orice jivină pofteşti, înnodă iar firul vorbei Motanului. Chiar în leu ori elefant! Adevărat să fie oare, ori îs numai nişte vorbe?

            — Cât se paote de adevărat! tună Căpcăunul. Şi ca să nu te mai îndoieşti, domnia-ta, uite-acu, sub ochii dumitale, am să mă preschimb în leu. Priveşte!

            Văzând că-i răsare în aceeaşi clipă-n faţă un leu cât toate zilele de mare, Motanul se sperie aşa de cumplit, încât dintr-o săritură se şi pomeni cu tot cu botfori tocmai sus-sus în vârful acoperişului, de nici lui nu-i venea să creadă cum a făcut de-a ajuns pân-acolo, aşa încâlţat cum era!

            Şi numai când îl văzu pe Căpcăun că-şi recapătă înfăţişarea omenească îndrăzni el să coboare de pe-acoperiş şi să-i mărturisească ce spaimă a tras.

            Căpcăunul râse cu mare poftă.

            — Dar ţi-a mai mers dumitale vestea că şi-n cele mai mici jivine, nu numai într-astea mari, te poţi preschimba, reîncepu, mieros, Motanul, până şi-ntr-un guzgan, de pildă, ori chiar într-un şoricel. Mărturisescu-ţi că tare nu-mi vine a crede!

            — Aşa?! răcni Căpcăunul. El las-că ţi-o arăt eu acum şi pe asta!

            Şi-ntr-aceeaşi clipă se prefăcu într-un şoricel, pornind s-alerge de colo-colo pe podele.

            Atâta aştepta Motanul. Cum văzu şoricelul, se şi năpusti asupra lui şi-l înghiţi.

            În răstimpul acesta alaiul regelui tocmai ajunsese să treacă prin faţa aşezării Căpcăunului. Văzând cât de frumos castelul, regele pofti să-l cerceteze mai cu de-amănuntul.

            Motanul auzi huruind roţile pe podul de la poartă şi ieşi fuga întru întâmpinarea şaretei.

            — Fii bine venit, măria-ta, în castelul Marchizului de Carabas! rosti el cu mare fală.

            — Cum aşa, domnule marchiz?! se minună iar regele. Ş-acest preaminunat castel tot al dumitale e? Drept să-ţi spun, n-am mai văzut de când mă ştiu asemenea frumoasă aşezare! Să intrăm, dacă ne dai voie!

            Marchizul ajută tinerei prinţese să coboare din şaretă şi porni alăturea cu ea în urma regelui.

            Intrând cu toţii în uriaşa sală de ospeţe, găsiră masa gata-ntinsă, căci Căpcăunul se aflase tocmai în aşteptarea unor prieteni ai săi, poftiţi să benchetuiască la castel. Ei, dar unde să mai cuteze ei acum să vină, când auziră că însuşi regele e la castel!

            Nu mai contenea să se tot încânte regele şi de tânărul Marchiz de Carabas, şi de bogăţiile sale fără de număr. Iar după ce mai bău şi vreo cinci ori chiar şase pocale de vin, zise:

            — Ascultă, domnule marchiz, dacă doreşti să-mi ceri fiica de soţie, să ştii că n-ai decât o vorbă să-mi spui!

            Marchizul se-nchină cuviincios, mulţumi pentru marea cinste ce i se face, şi, fireşte, se-nvoi îndată. În aceeaşi zi jucă şi nunta cu tânăra prinţesă.

            Iar Motanul, după toate câte le făcuse, se văzu ajuns atât de însemnat dregător la curte, încât nici şoareci nu mai catadicsea să vâneze, decât doar aşa, când îi venea lui chef câteodată.

Basme fermecate

Editura Hyperion, Chişinău - 1991.