sâmbătă, 28 februarie 2015

Focul, fiul văzduhului

Focul, fiul văzduhului
(Legendă a indienilor Lenguas din Chaco)

            Neguri şi bezne domneau pretutindeni, de-ndată ce marele şi prealuminatul soare se ducea să se culce. La căderea nopţii, oamenii se opreau din orice fel de îndeletnicire.
            Cum păşeau afară din adăposturile lor, aflate în adâncurile peşterilor, îi hărţuia frigul. Hrana era puţină, căci vânătorii nu se puteau depărta prea mult, pe urmele sălbăticiunilor. Îi stăpânirea teama ca nu cumva, bâjbâind prin neguri, să nu mai găsească drumul de întoarcere. Din pricina aceasta, oamenii aduceau laude duhurilor înţelepte şi îndurătoare, când norocul le scotea înainte o fiară din carnea căreia se hrăneau mai multe zile.
            Din întreaga seminţie Lenguas, doar o singură fiinţă era nemulţumită. Aceasta se numea Tejito, un vânzător iscusit. Țintea fără greş, departe peste trei râuri, şi ochea drept în inimă chiar şi zburătoare ce se încumeta să treacă peste înălţimile ale piscului Crinjinjibe.
            Tejito nu mai putea îndura ca jumătate din viaţa sa să orbecăie prin bezne. Apoi era încredinţat că trebuie să mai fie şi alt chip de a te apăra împotriva gerului şi vântului, decât să te acoperi cu pieile jupuite de pe vietăţile ucise în adâncul codrului.
            Se frământa Tejito şi nu-şi găsea tihnă. Îşi pierduse aproape cu totul somnul. Braţul lui nu mai era la fel de iute, nici piciorul la fel sprinten ca altădată.
            Până când, într-o bună dimineaţă, unse bine cu grăsime arcul său măiestru, apucă strâns în mână pavăza din pielea cerbului caribu şi, cu tolba doldora de săgeţi, prinsă la cingătoare, o porni în lume. Lăsă în grija fratelui său mezin, Cuaxaco, tribul, pe care până atunci îl scosese adesea la liman din nenumărate necazuri. Îşi povăţui frăţânele astfel.
            ― Străduieşte-te să  nu neîndreptăţişti pe careva. Ai grijă să împarţi fiecăruia atâta hrană cât i se cuvine şi să descoperi la vreme alt ţinut bun pentru vânătoare. Iar dacă eu n-am să dau nici o veste, nici n-am să mă arat până ce se vor perinda pe cer de două ori câte zece luni, atunci să ştii că am fost răpus pe undeva de vrăjmaşi. De-ndată să purcezi a mă răzbuna.
            Cu aceste cuvinte, Tejito se despărţi de ceilalţi Lenguas.  O parte dintr-înşi, privindu-l cum se topeşte în negurile ce începuseră să învăluie ţinutul lor de baştină, îl căinau, ca şi cum ar fi murit.
            Cei mai mulţi însă erau mândrii că s-a putut nşte un vânător neînfricat, gata de a porni lupta cu frigul şi beznele. Merse Tejito ce merse, până poposi în scobitura celui mai înalt palmier ce i se ivi în cale. Tocmai când dormea mai bine, răpus de osteneală, îl deşteaptă un ropot mare. Lipi urechea de pământ şi desluşi pe dată dincotro venea zgomotul. Auzul său ascuţit, de vânător încercat, nu-l putea înşela.
            Părea zgomotul stârnit de o cireadă de mistreţi în trecere prin vadul unui râu apropiat. Tejito se năcăji încă o dată la gândul că, lipsit de lumină cum era, nu putea să folosească arcul şi pierdea din mână carnea grasă şi mustoasă a mistreţilor.
            Ciuli urechile mai bine. Era ceva ciudat, cum nu mai auzise până atunci. Ai fi zis că de astă dată râul era străbătut de un singur trup uriaş.
            Peste seamăn de mirat, vânătorul nu pregetă să se caţere pe trunchiul palmierului şi, cu băgare de seamă, ajunse până-n vârf.
            Pricina acestui ropot era o vietate uraşă, care unduia pesemne prin apa învolburată a unei cascade, la o depărtare bună de Tejito. Prin întunecimea deasă din jur, vânătorul reuși să desluşească ciudata arătare, căci un şirag de stele pâlpâitoare însemnau drumul ei prin râul în spume.
            Fără a sta mult pe gânduri, Tejito îşi dădu seama că nimerise peste vestitul Imbunche, din calea căruia se ferau toţi muritorii. Şarpele cu uriaşul trup strâns dintr-o puzderie de inele, presărat numai şi numai de stele, se scălda în cascadă.
            Tejito nu pregetă măcar o clipă. Întrună arcul bine şi spintecă văzduhul înceţoşat cu săgeata ce avea în vărf colţ de jaguar, iar la celălalt capăt pene de papagal. Săgeata se înfipse în trupul vestitului Imbunche.
            Şarpele ce n-are moarte îşi scutură spinarea. Solzii se încreţiră, stelele scânteiară mai puternic, de parcă un crâmpeii de cer s-ar fi desprins singur, ca să împodobească nemaipomenita făptură.
            Dar zbaterea lui Imbunche se vădi zadarnică. Braţul noduros al vânătorului, sâgeata lui călită cu meştesug neîntrecut îl pironiseră în mijlocul cascadei.
            Dacă văzu şi văzu vestitul şarpe că nu mai are încotro, cântă tărăgănat:
“Ia-mi din trup crunta săgeată,
Şi primeşti marea răsplată.”
            Lui Tehjito nu-i prea dădea inima ghes să asculte acest îndemn. Totuşi, cum Imbunche îşi înnoi făgăduiala, se hotărâ. Nu coborâ însă din vârful copacului, pentru al scăpa pe şarpe. Dimpotrivă, slobozii încă o săgeată, care o izbi pe cea dintâi, scoţând-o întreagă din trupul unde rămăsese înfiptă. Apoi, ochind iarăşi fără greş, încercatul vânător le trimise în zbor pe toate trei îndărăt, în tolba sa. Şiretlicul acesta îi îngăduia să fie în orce împrejurare înarmat până în dinţi.
              Văd că m-ai ascultat. Deşi s-ar cuveni să te fac mii-fărâme! grăi Imbunche, îmi voi îndeplini făgăduiala. Apropie-te fără grijă de cascadă şi jupoaie trei inele din coada mea. Să nu-ţi fie milă, pentru că oricum, în scurtă vreme, pielea îmi creşte la loc. Tu însă, din pielea astfel dobândită, ca preţ al iscusinţei cu care m-ai scăpat de vătămarea ce singur mi-ai făcut, să-ţi croieşti o pereche de cizme fermecate. Cu asemenea încălţări vei putea să-ţi potriveşti mersul după plac.
            Zis şi făcut. Tejito se apucă de treabă şi, mai înainte ca şarpele să se răzgândească cumva, cizmele năzdrăvane erau gata.
            Veneau ca turnate pe picior unde mai pui că rămăsese aninat de fiecare câte un ciob de stea, încât roată-n jurul neinfricatului vânător era luminată ca  ziua-n amiaza mare.
            Imbunche îşi undui inelele, vreme îndelungată, până ce ajunse cu tot trupul de cealaltă parte a cascadei. Apoi, înălţându-se cu inele sale semănate cu stele, de ziceai că un soare mai mic a spart cercul beznelor, strigă de departe.
            ― Să nu uiţi, dacă le apuci de urechi, cizmele mă vor vesti şi la capătul lumii ce se întâmplă cu tine!
            În faptul zilei Tejito hotărâ să pornească mai departe.
            Era de-ajuns să roatească: “Vreau un pas care să mă treacă peste un munte!” şi încălţările sale minunate îi dădeau ascultare. Vălmăşaguri de stânci rămâneau în urma lui. Într-o fulgerare trecea prin mijlocul celor mai avane vârtejuri de pulberi ucigătoare ale pustiilor.
            N-apuca să răsufle bine şi pasul urieşesc îl purta nestingherit peste cele mai fioroase coclauri.
            Se sătură totuşi curând de iuţeala cu care mergea. Nu-i rămânea destul răgaz să cerceteze pe-ndelete locurile. Căci îşi pusese în gând să vadă dacă nu găseşte vreun obicei bun, vreo îndeletnicire, vreun copac roditor, pe care să le ducă tribului său.
            Drept care rosti: “Cizmelor, acum dintr-un singur pas să mă duceţi împrejurul unui codru întreg.”
            Aşezările de corturi piereau în drepta şi-n stânga. Oamenii întâlniţi în cale nici nu apucau s-o ia la goană, speriaţi de picioarele vânătorului, că acesta se şi mistuia în zare.
            Fireşte că după puţine zile de umblet, Tejito nu se mai dumirea dacă a trecut sau nu hotarele lumii noastre.
            Le porunci atunci cizmelor croite din pielea şarpelui minunat: “Potriviţi-vă pasul după cel al unui indian, care-şi vede liniştit de drum” şi încălţările îl purtară iar domol.
            Încercatul vânător mai merse ce mai merse şi în cele din urmă, la o răscruce, se opri în faţa unei colibe împletite din liane. Strigă de câteva ori şi doar ecoul îi răspunse. Într-un târziu se ivi dinăuntrul colibei un bătrân chircit la trup şi cu faţa acoperită toată de încreţituri şi şănţuleţe.
            — La ce-ai venit să-mi tulburi liniştea, vânătorule străin? îl întrebă bătrânul, cu glas dogit. Ce nevoie ai tu, care porţi arme înspăimântătoare, cizme trainice şi noi, să-ţi pierzi vremea cu un biet moşneag ca mine? Uite, numai înfăţişarea ta semeaţă şi glasul tău mă cutremură de moarte.
            — Nu ai nici o pricină să te înspăimânţi la vederea mea, îi grăi cu blândeţe Tejito. Gândurile mele sunt bune. Rogu-te, spune-mi atât doar: pe care din cele trei poteci să apuc, ca să pot cutreiera celălalt tărâm?… Vreau ca, de pe acele meleaguri, să aduc unelte şi îndeletniciri noi. Poate cu ele îi voi scăpa de frig şi întuneric pe locuitorii Lenguas.
            Moşneagul îl iscodi cu o privire piezişă. După aceea măsură pe rând cele trei poteci, ca şi cum ar fi chibzuiut adânc spre care să îndrume paşii pribeagului.
            La urmă se îndură:
            — Călătorule, de oriunde vei fi venit tu, mă plec în faţa bărbăţiei ce-o arăţi, încumetându-te la semenea faptă. Dacă ţii morţiş să ajungi pe tărânuri semănate la tot pasul de primejdii ce-ţi îngheţă sângele în vine, eu îţi voi spune cu inima dechisă: ia-o drept înainte, fără popas, pe poteca din mijloc.
            Tejito îi mulţumi după cuviinţă bătrânului şi plecă într-acolo.
            Nici nu le suflă bine cuvintele de îndemn, că cizmele fermecate şi începură să înghită iarăşi depărtările. Trecu prin pustietăţi moarte şi mute. Îndură priveliştea unui ţinut ce nu cunoştea soarele, unde ziua şi noaptea erau aidoma.
            Se căţără printre stânci înfipte în cer. De n-ar fi fost încălţările înzestrate cu puteri neţărmuite, cine ştie dacă nu şi-ar fi dat şi sufletul de osteneală.
            Iar când se încheiară cele patru sferturi ale unei zile şi ale unei nopţi întregi, Tejito se trezi dinaintea aceleiaşi colibe.
            Dintr-însa ieşi iarăşi bătrânul întâlnit. Neîntrecutul vânător spuse doar:
            — Cinstite bătrân, care stăpâneşti o comoară de înţelepciune, fii darnic cu povaţa ta şi mai arată-mi încă o dată pe ce cale să apuc.
            ― Pesemene că nu ai urmat întocmai îndrumarea mea, de te-ai rătăcit, îl mustră moşneagul. Dar ca să vezi cât de mărinimos sunt, am să mai risipesc căteva vorbe de dragul tău. Ia-o de astă dată către miazăzi şi să nu zăboveşti nici o clipă, de nu vrei să te ajungă din urmă stihiile dezlănţuite ale iernii.
            Cu inima cam strânsă, Tejito porni către miazăzi.
            Şuiera prin văzduh, stingând câte o stea din nebăgare de seamă.
            Cu trecerea lui răscoli întinderi de nisipuri mişcătoare, lăsând îndărătul său uriaşe pajişti amorţite. La capătul celei de-a doua zile îl întâlni iarăşi pe bătrânul mincinos.
            La vederea lui, mintea lui Tejito se lumină. Căzuse pradă şiretlicurilor mârşave ale unui duh rău.
              Aceasta este, aşadar, înţelepciunea ta ticăloasă şi cinstea ta prefăcută! tună vânătorul, scos din fire. Ia să-mi ieşi chiar acum din colibă şi să te iei la întrecere cu mine!
              Vai şi amar! se văicări cu glas piţigăiat mincinosul, spân şi încreţit la chip.
              Degeaba te boceşti! se stropşi la dânsul Tejito. Aleargă şi tu în neştire, până ce ți s-or slei puterile necurate cu care mai amăgit.
            Zise, şi numai ce-i trase în spate o lovitură cu piciorul său încălţat în cizmele fermecate, de zbură procletul roată. Începu să se învârtă şi nu se mai opri niciodată.
            Mai făcu Tejito încă o bucată de drum, cât alergă un cerb caribu un an întreg şi pătrunse în ţinutul prăpăstiilor. Potecile se îngustau mereu, firavă punte între viaţă şi moarte. Nu mai cuteza vânătorul să folosească săriturile uriaşe, de teamă să nu pice tocmai în fundul cine ştie cărui hău ucigător. Deasupra capului său începea să se aştearnă umbra măreaţă a piscului piscurilor, pe lângă care chiar măreţul Crinjinjibe ar părea cât o pietricică. Deodată Tejito prinse cu urechea un vaiet. Venea dinspre viroagele unde se zăreau leşuri de fiare, cu înfăţişări de neînchipuit. Fuseseră răpuse de pietre căzute din cer.
            Duse mâna streaşină la ochi, şi scrutând împrejurimea zări pe un ţanc de stâncă un copac. În copac erau într-un cuib făcut din pene, în culorile curcubeului, trei pui ce păreau o corcitură de vultur cu şarpe şi papagal. Apa unui torent înfuriat se ridicase până la jumătatea trunchiului. Puii gemeau neputincioşi, sortiţi pieirii. Încercatul vnător fu mişcat, văzând cum viaţa lor, abia înfiripată, era pândită de un sfârşit nemilos. Scoase din tolbă o săgeată, o slobozi şi, minune! Săgeata trecu chiar prin mijlocul cuibului şi îl purtă, ca o aripă ocrotitoare, până la rădăcina unui uriaş copac. Puii scăpaseră.
              Să te binecuvânteze marele Manitu, care le plăteşte pe toate după cuviinţă! strigă în prajma lui Tejito un glas scrâşnit. Se întoarse şi se trezi faţă-n faţă cu pasărea care, de bună seamă, era mama puilor scăpaţi de dânsul. Eu sunt Saracuru, grăi zburătoarea şi chiar de-ţi par neînsemnată faţă de un viteaz ca tine, să ştii că atunci când nici cu gândul nu te gândeşti, vei fi bucuros de ajutorul ce mă voi grăbi să ţi-l dau.
            Vânătorul făcu o plecăciune către pasăre şi-i mărturisi ce îl adusese pe meleagurile acelea.
              Cale bună, îi ură Saracuru, să te păzeşti însă, căci vei da peste stăpânirea Condorului de aramă, care este o urgie a locurilor.
            Vorbele noului prieten se adeveriră curând. Tejito îşi dădu seama că coliba Condorului era clădită din ţeste, şi din oase peticite cu fâşii de piele.
            Se apropie tiptil. Stăpânul nu era acasă. Vânătorul cercetă uimit nişte grămăjoare de pulbere, nici albe, nici tocmai negre. Mai degrabă aveau o culoare între zi şi noapte. Alături, câteva crengi de copaci trosneau şi pârâiau sub flacăra când roşie, când albăstruie a unei făpturi cu totul noi pentru Tejito. Minunea aceea răspândea o dogoare binefăcătoare, unduind în culori schimbătoare, sub o oală de lut, din care ieşeau aburi îmbietori. Vânătorul se aplecă. Înăuntru era  o bucată de carne, dintr-o vietate ciudată. Tejito îşi luă inima-n dinţi. Trase afară o ciozvârtă şi gustă. Carnea era fragedă şi plină de sucuri care mai de care mai gustoase. Nici pe departe nu semăna la gust cu carnea încă sângerândă pe care o mânca toţi cei ce se trăgeau din falnica obârşie a lenguaşilor. Unde mai pui, chibzui Tejito, că dogoarea, bună să te apere împotriva gerului şi a vântului, era totodată luminoasă ca o stea.
            Încercatul vânător hotărâ să se ascundă. Voia să dibuie de unde şi cum îşi aduse Condorul de aramă luminiţa aceea jucăuşă, bună la pregătitul demâncării, bună să spulbere nopţii şi să alunge frigul din oase.
            Mai-nainte însă, pentru mai bună pază, suflă tare, şi strălucirea aceea pieri. În puterea nopţii, namila întreaga zare. Purta în cioc două frânturi licăritoare, fără doar şi poate din acelaşi soi cu cele care uimiseră privirea cutezătorului pământean. Amarnică fu mânia zburătoarei, când răscoli cu ciocul şi nu găsi carnea.
            În locul flăcării, aşijderi, nu mai dădu decât în cenuşă. Nici nu se căzni măcar să scotocească prin ungherul unde se pitise viteazul. Era încredinţat că legile statornicite de la începutul oricărei vieţuiri nu pot fi călcate şi că nici un indian nu ajunse până la el, Condorul de aramă.
            ― Voi fi nevoit, ca să mă pot înfrupta din vânatul prins, să fac cale-întoarsă şi să mai iau din avuţia soarelui doi stropi de foc! urlă zburătoarea de vuiră stâncile.
            Tejito afla, în sfârşit, cum se numeşte făptura cu însuşiri binefăcătoare pe care o descoperise: Focul, fiul văzduhului. Vânătorul se agăţă pe nesimţite de coada uraşului Condor, pornind ţintă spre soare. Un noian de munţi se micşorară cât ţăndările. În jur, se prăbuşeau în genunile văzduhului aştri cu coadă, învăpăiaţi. Lui Tejito mai-mai că i se aprindea pielea şi mare mirare cum de nu-i scoteau fum până şi măruntaiele.
            Dar îşi încleşta dinţii şi nu crâcnea. După ce se strecură printr-o bortă nemaivăzută, în faţa ochilor lui Tejito se deschise o nemărginită întindere scăldată într-o scânteiere vie. Sosiră lângă tronul soarelui. Condorul de aramă, care după purtări se vădea a fi oaspete obişnuit pe tărâmul acela, smulse din mantia aurită a soarelui un mănunchi de văpăi.
            Apoi, cu acel cutezător fiu al seminţiei Lenguas prins de coadă, Condorul îşi luă zborul înapoi către cuib, fără să vadă cum străinul nepoftit furase şi el o frântură din văpaia soarelui, ca să ducă focul pe pământ.
            Ochiul atotvăzător al soarelui cuprindea însă, în aceeaşi clipă, tot atâtea lucruri şi chipuri câte degete au la amândouă mâinile toate triburile dintre munţi şi mare, adunate laolaltă. Cu ochiul său pătrunzător, soarele zări printr-o spărtură a bolţii cum Tejito călcase opreliştea ce-i lipsise până atunci pe sărmanii muritori de binecuvântarea focului.
            Astfel, în vreme ce vânătorul strângea fericit la piept jarul, soarele trimise o rază pe urmele sale. Ca o suliţă vrăjită, raza îl străpunse pe încercatul vânător şi îl zvârli din înaltul bolţii.
            Tejito despică văzduhul, vâjâind, de-şi pierdu o clipă simţirea. Se dezmetici la vreme pentru a vedea cum se cască sub el un hău în care ar fi încăput, ca într-o peşteră, mulţimile de oameni care au vieţuit pa faţa pământului dintotdeauna, şi încă ar mai fi rămas loc berechet.
              Unde eşti, Saracuru? strigă dânsul, pregătindu-se să întâmpine cum se cuvine sfârşitul.
            La glasul acela deznădăjduit, bolta se umplu de stoluri de sacuru. Zburau împânzind întinderea, de părea că însuşi cerul bate dintr-o singură aripă nemăsurat de mare.
            Fiecare pasăre purta în cioc pene, frunze ori bucăţi de muşchi, aşternând un covor moale pe fundul acelui hău. Tejito căzu în acel hău, dar nu se vătămă.
              Mai departe, descurcă-te singur! Îi strigă cea căreia îi scăpase puii din potopul apelor.
            Tejito, cu văpaia fără preţ, se ridică teafăr.
            Dar nu-i era dat să scape atât de uşor cu comoara pe care duhurile vrăjmaşe se îndărătniceau să n-o lase oamenilor.
            Soarele trimise ştire lui Guayacuru, păzitorul focului, să-l orească prin orice mijloace pe viteaz.
            Guyacuru, matahală de pară şi vâlvătăi, cu slugile sale croite din nebănuite întruchipări ale flăcărilor, îl pândeau la strâmtoarea tărâmului megieş cu fundul hăului în care căzuse Tejito.
            Răpuse încercatul vânător roiuri după roiuri de stârpituri învolburate, dar mişunarea lor nu se oprea. Nu mai avea viteazul altă scăpare decât un  şiretlic încă neîncercat. Se vârâ într-o crăpătură săpată în stâncă de un trăsnet zvârli după el de Guayacuru. Paznicul focului era încredinţat acum că-şi va îndrepta greşeala, nimicindu-l pe îndrăzneţul fugar. Vârâ după el măciuca sa fierbinte. Tejito îşi  înţepă braţul cu o săgeată. Cu picurii de sânge prelinşi mânji măciuca. Mulţumit că l-a păcălit pe potrivnicul ce-i dăduse atâta de furcă. Guayacuru se depărtă.
            Atunci Tejito trase de urechi cizmele fermecate. Nu trecu mult şi Imbunche se arătă, cu şiragul lui de stele pe spinare. Îşi desfăşură inelele, ca o punte peste zări şi, lunecând de-a lungul trupului său, Tejito ajunse iarăşi pe pământ.
            Viteazul îşi trase puţin sufletul, după nesfârşita lui colindare, apoi, înghiţind iarăşi şi iarăşi depărtările, poposi în preajma peşterii de unde plecase cu amar de vreme în urmă.
            Cel mai în putere din neamul Lenguas erau acum moşnegi gârbovi. Pruncii din leagănele de piele se făcuseră vânători ageri, iar fratele căpeteniei de-abia îşi mai purta paşii, rezimat într-un toiag din lemnul roşcat al copacului coraba.
            Tejito le înfăţişă darul minunat: Focul, fiul văzduhului. Oamenii îl primiră sărbătoreşte, petrecând trei zile şi trei nopţi în şir. Acum nu le mai păsa de umbrele şi spaimele nopţii, nici de dezlănţuirea stihiilor iernii. De-atunci încolo, de câte ori se ospăta vreun indian şi se înfrupta din vânat fript, nu uita să se plece până la pământ, în semn de adâncă cinste pentru Tejito, viteazul care a dăruit oamenilor focul.

Din cele mai frumoase basme ale lumii,
Editura Ion Creangă, Bucureşti - 1991.


joi, 26 februarie 2015

Fata săracului cea isteaţă


Fata săracului cea isteaţă
de Petre Ispirescu

           

            A fost odată un om şi o femeie. Ei erau atât de săraci, încât n-aveau după ce bea apă. Nici tu casă, nici tu masă, nimic, nimic, dară nimic n-aveau după sufletul lor. Muncea bietul om de dimineaţa până seara târziu, alături cu muierea, de-i treceau năduşelele, şi ca să dea şi ei în spor, ba.

            Se ţinea, vezi, norocul după dânşii ca pulberea după câini, cum se zice.

            Umblau cu tărăbuţele de colo până colo, şi ca să se statornicească şi ei la un loc, nu găseau. Căci cine era să-i priimească pe ei, doi calici, cu leaota de copii după dânşii?!

           Adică uitasem să vă spui. Aveau aceşti oameni o spuză de copii. Din aceşti copii, cei mai mari erau numai fete, iară băieţii erau mărunţei şi stau lângă dânşii ca ulceluşele.

            Să nu vă fi dus Dumnezeu vrodată să fiţi faţă când venea omul de la muncă, că v-aţi fi luat câmpii. Ieşeau toţi afară înaintea lui, jigăriţi şi hărtăniţi, ca nişte netoţi, subţiratici şi piţigăiaţi, mă rog, leşinaţi de foame, şi tăbărau pe bietul om cu gura: tată, mi-e foame, tată, mor de foame.

            Tatăl lor se zăpăcea şi nu ştia către care să se întoarcă mai întâi şi le da toată agoniseala lui dintr-o zi. Dară de unde să le ajungă ce brumă le aducea el? Abia puneau p-o măsea.

            Bietul tat-său şi biată mă-sa de multe ori se culcau nemâncaţi. Li se rupea inima de milă dară n-aveau încotro. Şi ca să-şi liniştească copiii, el le făgăduia că a doua zi are să le aducă mai mult. Astfel, mai cu şoşele, mai cu momele, adormeau şi bieţii copii, cu nădejde că a doua zi are să fie mai bine.

            Dintre toţi copiii, fata cea mai mare era mai tăcută şi mai cu judecată. Ea rămânea cu surorile şi fraţii cei mai mici când se duceau părinţii la muncă, vedea de dânşii, îi muştruluia şi îi povăţuia să fie mai cu răbdare, mai îngăduitori, ca să nu se amărască până într-atât părinţii. Dară, bate toba la urechea surdului. Adecă, de! Ce să zici? Ar fi fost şi ei, poate, mai îngăduitori, şi mai cu răbdare, dară burta le da ghies şi îi făcea de multe ori să fie neînţelegători.

            Într-acestea, boierului pe moşia căruia se afla aceşti oameni, care-şi urgisiţi de Dumnezeu, i se făcu milă de ei şi, într-o zi, când veni să se roage pentru sălaş, el îi zise:

            — Omule, te văz harnic, munceşti de te speteşti, şi două în tei te văz că nu poţi lega. Iată, eu mă îndur şi-ţi dau un petec de loc, să fie de veci al tău. Du-te de-ţi alege petecul ce-ţi va plăcea şi apucă-te numaidecât să-ţi faci un bordei.

            — Bogdaproste, cucoane, şi Dumnezeu să priimească. De unde dai să izvorască, răspunse bietul om.

            Se duse de-şi alese un petec de loc şi până în seară groapa pentru bordei o şi dete gata.

            Nepartea lui. Cum se brodi ca locul ce-şi alesese să fie alături cu al unui ţăran bogat şi mândru de nu-i ajungea cineva cu prăjina la nas.

            Peste noapte, nu ştiu cum se făcu, nu ştiu cum se drese, că o vită d-ale bogatului căzu în groapă şi muri.

            A doua zi de dimineaţă, bogatul, văzându-şi vita moartă, sări cu gura mare asupra săracului, îl luă de piept şi cu el târâş se duse la curtea boierului, să le facă judecată.

            Boierul se miră când îl văzu şi-i întrebă ce caută?

            Ţăranul cel bogat zise:

            — Boierule, acest prăpădit de om, venetic în satul nostru, n-ar mai avea parte de el! după ce ţi-ai făcut pomană de i-ai dat un petec de loc, el tocmai lângă mine şi-a ales să-şi facă bordei! Una la mână. Bagă de seamă că, după ce e sărac, apoi e şi cu nasul pe sus. Al doilea, groapa ce şi-a făcut pentru bordei, după ce că e mare foarte, apoi n-a avut grije să o acopere peste noapte cu ceva, numai ca să-mi facă mie pagubă, şi mi-a căzut o vită într-însa de şi-a rupt junghietura. Judecă d-ta acum, nu e dator să mi-o plătească? El zice că n-are cu ce. Şi ce-mi pasă mie de asta?

            — Boierule, răspunse şi săracul umilit şi cu lacrămile în ochi cât pumnul. Boierule, n-am ce zice, omoară-mă, spânzură-mă, n-am ce face dacă a dat păcatul peste mine. Aşa este cum zice bogătaşul meu vecin. Şi fiindcă lui Dumnezeu îi place dreptul, drept să-ţi spui ce e drept: am săpat groapă, şi o groapă mare, ca să încapă bordeiul pe toţi ai mei, dară nici că m-am gândit ca să-i aduc pagubă. Şi nici n-a fost la sufletul meu cugetul de mândrie, căci n-aveam pe ce mă mândri, când mi-am ales loc lângă d-lui. Acum lumineze-vă Dumnezeu, boierule, şi judecaţi după dreptate.

            Boierul sta în cumpănă. Nu ştia cui să dea dreptate. Vedea el că săracul a căzut în păcate, dară fără voie. După ce se gândi el niţel, zise:

            — Bre, oameni buni! Eu am să vă fac trei întrebări; cine le va dezlega mai bine, a aceluia să fie dreptatea. Vă dau răgaz de trei zile, gândiţi-vă. După trei zile să veniţi şi să-mi ghiciţi întrebările. Ţineţi minte bine.

Întâia întrebare sună aşa:

Ce este mai gras în lume?

A doua:

Ce este mai bun?

Şi a treia:

Ce aleargă mai iute?

            Aide, duceţi-vă acum. Dară să mai ştiţi una: dacă nici unul din voi nu va ghici vreuna din întrebările mele, să ştiţi că unde vă stau picioarele o să vă stea şi capetele.

            Amândoi împricinaţii se întoarseră la casele lor. Bogătaşul, lăudându-se că el are să ghicească, fiincă ce lucru poate fi mai uşor decât a spune că porcul său din ogradă este mai gras, deoarece stă slănina pe dânsul de o palmă; iară săracul plângea de potopea pământul, gândindu-se ca ce o să spuie el.

            Dacă ajunseră fiecare la ai săi, bogătaşul era vesel că are să-şi câştige pricina, iară săracul se puse pe gânduri şi tot ofta. Copiii se adunară pe lângă dânsul, se uita, dară nu cutezau să-l întrebe ceva. Începură şi ei a plânge; şi se făcu acolo la dânşii o plângere şi o jelanie de te luau fiori de milă.

            Numai fata cea mai mare îşi luă inima în dinţi şi-l întrebă ce are de este aşa de trist?

            — Ce să am, fata mea? Iacă păcate de la Dumnezeu. Boierul ne-a îndatorat să-i ghicim nişte întrebări pe cari nici oamenii cei procopsiţi nu i le-ar putea spune, necum un sărman prost ca mine.

            — Ci spune-ne şi nouă, că doară d-om putea să-ţi dăm vrun ajutor.

            — Ca ce ajutor aţi putea voi să-mi daţi, voi care nu ştiţi încă nici cum se mănâncă mămăliga.

            — Te miră, tată, la ce am putea fi buni şi noi. Şi apoi ce strică daca ne vei spune şi nouă?

            Atunci săracul zise:

Întâia întrebare sună aşa:

Ce este mai gras în lume?

A doua:

Ce este mai bun?

Şi a treia:

Ce aleargă mai iute?

            — Iacă, iacă, iacă ce ne-a zis boierul să ghicim; căci de unde nu, ne va sta capul unde ne stau tălpile.

            Fata cea mare se puse pe gânduri şi, după ce mai cugetă ea ce mai cugetă, se apropie de tată-său şi îi zise:

            — Ia lasă, tată, nu mai fi aşa de mâhnit. Nu ne lasă Dumnezeu pe noi să pierim. Când te vei duce la boierul să-i dai răspuns, ţi-oi spune şi eu ceva. Şi poate că va da Dumnezeu să scapi cu faţă curată dinaintea lui.

            Săracul păru a se mângâia oarecum; dară numai inima lui ştia. Nu voia, vezi, să-şi mai mâhnească şi copiii.

            În dimineaţa când fu a se înfăţişa la boierul ca să-i ghicească întrebările, fie-sa îi spuse ca ce să răspunză. Săracul se arăta a fi mulţumit, dară se îndoia.

            Se înfăţişă înaintea boierului. Bogătaşul, mândru şi cu pieptul deschis; săracul umilit şi strâns la piept de sta să-i crape sumanul cel zdrenţuit de pe dânsul.

            Boierul întrebă pe bogătaş:

            — Ei, bade, ce este mai gras pe lumea asta?

            Bogătaşul răspunse cu coraj:

            — Apoi de, cucoane, ce să fie mai gras decât porcul meu din ogradă, care are grăsimea pe el de o palmă de groasă.

            — Minciuni spui, răspunse boierul.

            Şi întrebând şi pe săracul, el răspunse cu sfială:

            — Apoi de, cucoane, eu zic cu mintea mea a proastă că pământul să fie mai gras pe lumea asta, că el ne dă toate bunătăţile pe cari le avem.

            — Aşa este, răspunse boierul.

            Acum zise bogătaşului iară:

            — Ce aleargă mai iute pe lumea asta?

            — Armăsarul meu, cucoane, răspunse bogătaşul, că aleargă peste văi şi dealuri, când îi dau drumul, de nu-i vezi copitele.

            — Apoi de, cucoane, capul meu nu mă duce aşa departe, fără decât dau cu socoteală că nimic nu aleargă aşa de iute ca gândul, răspunse şi săracul.

            — Tu ai dreptate. Cela aiurează.

            În cele din urmă, mai întrebă o dată pe bogătaş:

            — Ce este mai bun pe lumea asta?

            — Nimic nu este mai bun pe lumea asta, milostive stăpâne, răspunse el, ca judecata cea dreaptă a măriei tale.

            — Eu, boierule, cu prostia mea mă duce gândul să crez că nimic nu e mai bun pe lumea asta ca Dumnezeu, care ne sufere pe lume cu toate răutăţile noastre.

            — Adevărat, aşa este, zise boierul.

            Şi, întorcându-se către bogătaş, adăogă:

            — Ieşi afară, ţăran viclean şi mojic ce eşti, sau pui acum de-ţi trage la tălpi atâta cât nu poţi duce.

            Bogătaşul ieşi cu coada între picioare.

            Şi chemând mai aproape pe sărac, îl întrebă cu un grai blajin:

            — Spune-mi, bre, omule, cine te-a învăţat pe tine să răspunzi aşa de potrivit, căci din capul tău ăla secu nu crez să fi ieşit aşa cuvinte înţelepte.

            Bietul sărac se cam codea. Nu-i venea să spuie drept, de teamă să nu păţească ceva. Dară dacă se văzu încolţit, spuse tot adevărul precum era.

            Atunci boierul, mirându-se în sine de iscusinţa fetei săracului, îi porunci ca a doua zi să vie cu fata la curtea boierească. Ea să fie nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe lângă drum.

            Cum auzi săracul unele ca acestea, începu a se boci şi a se văicăra, de nu-ţi venea să-l mai auzi, şi se întoarse la ai săi.

            Fata cea mare, când auzi cele ce îi spuse:

            — Nu te teme, tătucă, îi zise ea, că-i viu eu lui de hac! Numai să-mi cauţi două mâţe.

            Cum se făcu dimineaţă, fata aruncă pe dânsa un volog[1], luă mâţele la subţiori, încălecă pe un ţap şi plecă la curtea boierească.

            Mergând astfel pe drum, ea nu era nici călare, nici pe jos, căci îi da de pământ când un picior, când altul, ţapul fiind pitic; umbla ni pe drum, ni pe lângă drum, căci ţapul nu ţinea drumul drept. Aci trecea pe lângă câte un gard să apuce câte vrun lăstar de la vrun pomişor; aci trecea de cealaltă parte. Nu era nici îmbrăcată, nici dezbrăcată cu vologul aruncat pe dânsa.

            Şi aşa, cu chiu cu vai, ajunse la curtea boierească. Când o văzură boierul şi oamenii curţii, venind aşa, încremeniră. Boierul, vezi, nu voia să se dea rămas, şi porunci să dea drumul la doi zăvozi ce-i ţinea la curte în lanţ. Aceştia, cum văzură alaiul cu care venea fata săracului, se repeziră la dânsa, dară ea dete drumul îndată mâţelor şi zăvozii se luară după dânsele, iară fata săracului ajunse la scara boierească aşa precum îi poruncise boierul.

            Văzând şi această iscusinţă a fetei, boierul n-avu încotro şi fu nevoit s-o priimească. Atunci porunci să o fereduiască[2], o îmbrăcă cu nişte haine ca de mireasă şi hotărî să o dea după un fecior ce-l avea boierul pe lângă dânsul, care îl slujea cu credinţă.

            După ce o văzu boierul curăţită şi ferchezuită ca o mireasă, şi cum avea şi ea pe vino-încoace, i se păru mai frumoasă de cum era atunci; ce-i abătu lui, că pofti să o aibă el de nevastă, mai cu seamă că era burlac, şi se cunună cu dânsa. Mai-nainte de a se cununa, boierul zise dânsei:

            — Eu te iau de soţie; dară să ştii că tu n-ai voie să judeci niciodată fără de mine.

            Ea priimi.

            După ce trecu cât trecu de la cununia lor, boierul se duse o dată în treaba lui pe moşie. În lipsa lui veniră doi ţărani cu o prigonire la curte. Aflând că boierul nu este acasă, şi văzând pe cuconiţa într-un cerdac, ei începură să se jeluiască la dânsa. Ea asculta şi tăcea.

            Unul zise:

            — Aveam să mă duc până în cutare loc, însă o roată de la căruţă mi se stricase. Nu-mi puteam înhăma iapa la căruţa cu trei roate, mai cu seamă că era a făta. Atunci m-am rugat de vecinul meu, ăsta care e de faţă, să-mi împrumute el o roată. El, ce e drept, aseară mi-a împrumutat roata ce i-am cerut, cu gând ca azi până în ziuă să mă duc la treaba mea. Când, ce să vedeţi, cinstiţi boieri? Astă-noapte mi-a fătat iapa un mânz.

            Ţăranul cel cu roata îi tăie cuvântul şi zise şi el:

            — Nu-l credeţi, cucoană, să vă ţie Dumnezeu! Roata mea a fătat mânzul.

            Cucoana asculta din cerdac şi tăcea.

            Ţăranii aşteptară ce mai aşteptară şi, dacă văzură că cucoana nu le face nici o judecată, întrebară:

            — Da’ unde-i dus boierul, cucoană?

            — Ia, s-a dus, răspunse ea, să vază un lac de mălai ce-l avem pe marginea unui iaz, că în toate nopţile ies broaştele dintr-însul şi mănâncă mălaiul.

            Ţăranii se uitară lung şi plecară. Ajungând la poarta ogrăzii boiereşti, ei începură a se întreba unul pe altul:

            — Ca ce fel de vorbă fu aia a cucoanei, mă, nea ăsta? Cum se poate broaştele să mănânce mălaiul?

            Ce se sfătuiră ei, ce vorbiră, că numai se întoarseră să întrebe pe cucoană ce vorbă fu aia.

            Dacă veniră dinaintea cerdacului iară, prinseră a întreba:

            — Da’ bine, cucoană, ca ce să fie vorba ce ne-ai spus-o? Poate-se ca broaştele să mănânce mălaiul?

            — Nu ştiu dacă broaştele poate să mănânce mălai, au ba, răspunse cucoana; dară ştiu că roata nu poate să fete mânji.

            Tocmai atuncea îşi veniră şi ţăranii de acasă. Acum înţeleseră şiritenia vorbei cucoanei, se mirară de atâta înţelepciune şi se împăcară cum ştiură ei mai bine.

            Viind şi boierul acasă, întrebă:

            — Cine a mai fost p-aici în lipsa mea? Ce s-a mai petrecut?

            — Ce să fie? răspunse ea. Iaca, iaca cine a venit şi iacă ce s-a întâmplat cu ei, şi ce le-am zis eu.

            Boierul, cum auzi, îi zise:

            — Fiindcă ai călcat făgăduiala şi ai judecat fără mine, nu mai putem trăi amândoi. Ia-ţi ce pofteşti de la mine şi ce-ţi este mai drag în casa mea, şi să te duci la tată-tău acasă.

            Cucoana zise:

            — Vorbele tale, bărbate, sunt sfinte pentru mine, pentru că de aceea bărbatul este bărbat. Nu sunt vinovată întru nimic, căci n-am judecat pe acei jeluitori, ci le-am spus numai unde este stăpânul lor. Dar dacă dumneata găseşti cu cale să mă goneşti, eu mă supun fără să cârtesc şi-ţi mulţumesc încă din adâncul sufletului pentru bunătatea ce ai de a mă lăsa să-mi ales ce mi-e mai drag din casa dumitale. Un lucru te mai rog: fiindcă mă goneşti, lasă-mă să mă mai veselesc o dată şi eu în casa domnului meu şi bărbat. Dă o masă şi cheamă pe prietenii noştri şi cunoscuţi să petrecem împreună şi să ne chefuim pentru cea din urmă oară.

            Boierul se înduplecă şi porunci de făcu o masă d-alea înfricoşatele, unde chemă prietenii şi pe cei mai de aproape ai lor. Şezură, se înveseliră şi se chefuiră cât le cerură inima. Cucoana însă tot îndesa paharele boierului şi el tot bea. Şi-i mai dete unul, şi încă unul, până îl făcu cuc. Se îmbătă boierul de se coclise turtă. Atunci şi cucoana îl ia frumuşel la spinare, fără să mai simţă boierul ceva şi-l duse la tat-său acasă, unde îl puse pe cuptor de dormi până se trezi.

            A doua zi, când se deşteptă, boierul, văzându-se în astfel de hal, întrebă unde se află.

            Cucoana îi răspunse:

            — La tata acasă. Când m-ai gonit de la d-ta, mi-ai dat voie să iau din casa dumitale ce mi-o fi mai drag. Aceea am şi făcut. Nimic nu mi-a fost mai drag decât bărbatul. Nu crez să mă ţii de rău pentru că mi l-am luat.

            Când auzi boierul asemenea vorbe cu noimă, se gândi ce se gândi, apoi răspunse:

            — Aidem, nevastă, acasă, şi să trăim ca în sân de rai; acum pricep eu ce odor de femei am dobândit.

Şi m-am suit pe o şea

Şi am spus-o aşa.

M-am suit pe o roată

Şi am spus-o toată.



Poveştile anului,

Editura Vizual, Bucureşti - 1995.




[1] Volog - plasă.
[2] Să o fereduiască - să o îmbăieze.